Publicat de: octavianmanea | 23/03/2010

Proful de COIN

                                                                                   

Să lupţi împotriva unei insurgenţe este haotic şi greoi, e ca şi cum ai mânca o supă cu cuţitul.“                     

T.E. Lawrence

 

 

 

 

 

 

 

2 februarie 2010. Mă aflam în inima Londrei, într-un amfiteatru al celebrei universităţi King’s College, la o conferinţă susţinută de colonelul John Nagl, unul dintre autorii „terapiei“ americane de stabilizare a Irakului de după 2007. Nagl, el însuşi un veteran al campaniei din 2003 din Khalidyah Al Anbar, a prezentat lecţiile pe care Irakul le oferă astăzi pentru războiul din Afganistan. Şi totuşi, nimic nu este nou sub soare. Multe dintre dilemele cu care se confruntă astăzi trupele NATO în Afganistan sunt aceleaşi pe care francezii le-au întâmpinat la mijlocul secolului trecut în Algeria. În cele din urmă, totul se reduce la o clasică tehnologie a contrainsurgenţei care nu a fost nici pe departe inventată de generalul David Petraeus în Irak, ci cel mult redescoperită şi reînvăţată. Meritul generalului Petraeus este acela de a fi resetat o cultură organizaţională programată să aplice lovituri decisive unei armate convenţionale, dar complet ineficientă în faţa unui inamic „invizibil“, aflat pretutindeni şi totuşi nicăieri, camuflat în interiorul populaţiei civile. Memoria instituţională a armatei americane parcă rămăsese anchilozată în experienţa celui de-al doilea război mondial. Practicile, aptitudinile, până şi sensibilităţile militarilor nu păreau să se desprindă de acest format familiar. A fost nevoie de un şoc seismic, de aşa-numita „doctrină Petraeus“, pentru a schimba totul. Şi totuşi, cine s-a aflat în spatele acesteia? Bibliografia manualului de contrainsurgenţă al armatei SUA oferă un răspuns surprinzător: fundamentele tehnologiei contrainsurgenţei au fost practic descoperite de un ofiţer al armatei franceze, căpitanul David Galula, la jumătatea secolului trecut, în Algeria.

Un George Kennan al contrainsurgenţei

Absolvent al West Point-ului francez, Academia de la Saint-Cyr, promoţia anului 1939, David Galula părea să urmeze cariera tipică a unui ofiţer de infanterie. A participat la campaniile de eliberare din Africa de Nord şi Franţa şi apoi la ocuparea Germaniei. În 1945, este trimis la Beijing ca adjunct al ataşatului militar pe lângă Ambasada Franţei. În următorii trei ani, învaţă de la sursă tehnica conflictului de gherilă, fiind martorul insurecţiei populare conduse de Mao Zedong. Ulterior, ca observator militar al Comisiei Speciale a Naţiunilor Unite în Balcani, Galula îşi consolidează cunoştinţele în materie de insurgenţă în timpul războiului civil din Grecia. Urmează detaşarea la Hong Kong, unde, din postura de ataşat militar, studiază atent operaţiunile de contrainsurgenţă ale britanicilor din Malayesia şi cele desfăşurate de armata americană în Filipine. În tot acest timp, Galula a înţeles că cele două coordonate principale ale războiului convenţional (distrugerea forţelor inamicului şi cucerirea teritoriului) căpătau dintr-o dată o valoare tactică redusă, chiar secundară. Dimpotrivă, populaţia devenea acum miza cea mare. Pentru Galula, natura insurgenţei, cât şi a contrainsurgenţei se reducea la o competiţie de guvernare pentru mobilizarea sprijinului populaţiei. „Teoria sa a exercitat probabil cea mai profundă influenţă asupra Manualului de Contrainsurgenţă al armatei SUA. Galula reprezintă pentru contrainsurgenţă ceea ce a fost Kennan pentru doctrina de îndiguire“, ne-a declarat John Nagl.

 O să-mi ia ceva timp, dar am să prind peştele!“

Unul dintre „slide“-urile prezentate de John Nagl mi-a atras în mod deosebit atenţia. Asemănarea era izbitoare. Era vorba de radiografia situaţiei pe care a găsit-o în momentul desfăşurării sale în Khalidyah Al Anbar (septembrie 2003). Dintre cei 60.000 de locuitori ai oraşului plasat între Ramadi şi Fallujah, doar în jur de 300 erau inamici. Împotriva lor, Nagl dispunea de un batalion de 800 de militari. O luptă clasică ar fi durat cel mult 3 minute. Însă identitatea inamicului era imposibil de cunoscut. Ce era de făcut? Cu aceeaşi dilemă s-a confruntat şi căpitanul David Galula în timpul pacificării Kabyliei, în Algeria (1956). El a înţeles atunci că populaţia era practic împărţită în trei categorii distincte: o minoritate insurgentă fundamental ostilă, o minoritate favorabilă, iar la mijloc o majoritate neutră, dar în esenţă pasivă. Insurgenţii erau precum „peştii“ care se deplasau la adăpostul bazinului popular al unei susţineri tacite. Nimeni nu ştia, nu văzuse sau nu auzise nimic. Galula s-a izbit de un zid al tăcerii fără nicio fisură. După cum avea să afle mai târziu de la localnici: „Domnule căpitan, nu ne e teamă de dvs., ne e frică de insurgenţi“.

Pentru a explica propriilor soldaţi cum aveau să procedeze în acest conflict atipic, Galula a apelat la înţelepciunea unei vechi anecdote înfăţişându-i pe Hitler, Mussolini şi Churchill în faţa unui piscine, încercând să prindă un peşte. Hitler a încercat folosirea unui echipament sofisticat de pescuit, însă peştele nu muşca. Mussolini s-a scufundat în piscină încercând să prindă peştele cu mâna; a fost scos din piscină epuizat şi pe jumătate înecat. Churchill s-a aşezat în linişte lângă piscină, şi-a aprins un trabuc şi a început să golească bazinul cu o ceaşcă de ceai, concluzionând: „O să-mi ia ceva timp, dar am să prind peştele!“. Exact aşa a procedat şi căpitanul Galula. Avea să lucreze sistematic la modificarea atitudinii populaţiei, reducând gradual nivelul de susţinere al civililor pentru insurgenţă. Primul pas consta în îndepărtarea acestui monopol al terorii. În aceste condiţii, ofiţerul francez a decis să modifice datele primare ale ecuaţiei sociale, instituind o nouă balanţă de putere la nivel local. Cu alte cuvinte, îşi propunea să creeze un context social care ar fi permis în acelaşi timp ascensiunea minorităţii favorabile şi, prin intermediul său, cooptarea majorităţii neutre. A limitat decisiv libertatea de mişcare a insurgenţilor, preluând controlul asupra populaţiei şi cartografiind cu exactitate identitatea fiecărui suflet al comunităţii. Oricine dorea să intre sau să iasă din comunitate avea nevoie de un permis de liberă circulaţie („Pur şi simplu doream să cunosc cine unde se deplasa, aşa că aveam o evidenţă strictă a permiselor acordate“). Ştiind că se află într-o cursă contra cronometru pentru a obţine loialitatea populaţiei, Galula a decis îmbunătăţirea serviciilor furnizate către comunitate: a înfiinţat un spital, apoi o şcoală, încercând să determine o schimbare de atitudine la nivelul beneficiarilor direcţi. Intuind că nimeni nu va deconspira identitatea insurgenţilor până când nu se va simţi în siguranţă, David Galula a reuşit să creeze şi să impună percepţia că el este cel care controlează situaţia. Era conştient de faptul că trebuia să demonstreze că are voinţa, resursele şi puterea de a câştiga. Nu îşi permitea să fie perceput ca fiind vulnerabil. În cele din urmă, atitudinea populaţiei avea să fie dictată de răspunsurile la câteva întrebari simple: care parte câştigă? care parte este mai ameninţătoare şi cine protejează mai eficient? Treptat, au apărut şi primele fisuri în monopolul tăcerii, anunţând colapsul iminent al insurgenţei locale.

Ca să câştigi, ai nevoie de o mulţime de ceşti de ceai

Totodată, Galula a investit masiv în dezvoltarea unui capital de relaţii apropiate cu elitele locale de la firul ierbii, căutând acei lideri informali care, de cele mai multe ori, nu îşi asumă prim planul scenei, dar care acţionează în culise, exercitând o influenţă decisivă în orientarea comunităţii. Este şi ceea ce s-a întâmplat, până la un punct, în cazul Irakului. Colonelul Peter Mansoor, unul dintre architecţii celebrei „the surge“, îşi aminteşte că cel care şi-a oferit sprijinul în pacificarea unui cartier violent din Bagdad a fost un medic autohton, specializat în chirurgie cardiacă şi care a decis să iasă în faţă mobilizând comunitatea locală. Rememorând propria sa experienţă din Al Anbar, John Nagl povesteşte că ajungi să „câştigi acest tip de conflicte bând foarte mult ceai, o mulţime de ceşti de ceai. În cele din urmă, pentru a dobândi susţinerea populaţiei, trebuie să le câştigi încrederea, iar acest lucru este imposibil fără a ajunge să dezvolţi relaţii personalizate. Trebuie să fii mai mult decât o simplă uniformă şi este important să îţi scoţi chipiul, ochelarii şi echipamentul protector, demonstrând că ai încredere în oamenii al căror sprijin vrei să îl obţii“.

În cele din urmă, experienţa capitanului David Galula ne oferă, în mare măsură, ingredientele cheie care astăzi formează cultura operaţională, atât de necesară succesului în misiunile din Irak şi Afganistan.

Lecţia lui Galula

Insurgenţele se pot pierde la firul ierbii pentru că, în ultimă instanţă, totul depinde de cunoaşterea acelor sensibilităţi sociale care generează sprijinul pentru o parte sau alta. Galula era extrem de atent să nu îi antagonizeze pe localnici. Fiind forţate la o existenţă exclusiv privată, Galula considera femeile din Kabylia un aliat natural. Mersul la fântână era singura dimensiune publică a vieţii lor.

uitată astăzi

În ianuarie 2010, ISAF raporta cu uimire că un puţ abia construit în centrul unui sat afgan a fost distrus, culmea, nu de talibani, ci de femeile satului. Galula ar fi înţeles imediat. Deşi trebuiau să parcurgă o distanţă lungă pentru a se aproviziona cu apă, ele tocmai asta îşi doreau. Un puţ în mijlocul satului le priva de singura oportunitate de a ieşi în public, de singura ocazie de a povesti, de a râde sau de a se întâlni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: