Publicat de: octavianmanea | 26/01/2010

Războiul preşedintelui Obama

 

„The situation in Afghanistan is serious, but the mission is doable”.

David Petraeus 

 

 

 

Revista 22 a publicat în numărul 5 /2010 un dosar dedicat bilanţului de politica externa al primului an al administraţiei Obama. Dosarul a fost redactat de catre autorii acestui blog (Ileana Racheru si Octavian Manea). Nu ne-am propus o fotografie completa sau definitiva, ci ne-am axat pe discutia evolutiilor din cele mai importante dosare: razboiul din Afganistan, procesul de pace din Orientul Mijlociu, relatia cu Rusia. Mai jos, postam partea dedicata Afganistanului: 

Imediat după preluarea oficială a mandatului, în ianuarie 2009, Administraţia Obama a hotărât lansarea unui amplu proces de reevaluare a campaniei din Afganistan. Concluziile echipei coordonate de Bruce Riedel, un expert independent din afara Administraţiei, au fost prezentate la sfârşitul lunii martie. Întreaga viziune pornea de la premisa că stabilizarea Afganistanului nu putea fi realizată în absenţa stabilizării Pakistanului. În acelaşi timp, securizarea Pakistanului era imposibilă fără stabilizarea prealabilă a Afganistanului. Pornind de la aceste realităţi, Afganistanul s-a transformat treptat în războiul preşedintelui Obama. Sub mandatul său, forţele americane desfăşurate în teatrul de operaţiuni au fost suplimentate masiv. Privind retroactiv, în ultimii 4 ani resursele alocate de SUA acestei campanii au crescut exponenţial: dacă, în 2006, SUA aveau în Afganistan doar 20.000 de militari, în prima jumătate a anului 2010 numărul acestora va atinge 100.000.

Astăzi, ne aflăm într-un moment la fel de important precum cel din decembrie 2006, când a fost iniţiată celebra „the surge“ (o suplimentare cu 20.000 de militari a forţelor dislocate în Irak ) şi care avea să schimbe decisiv soarta pacificării Irakului. Până la un punct, ne aflăm pe coordonatele unui scenariu operaţional similar. Este corect să afirmăm că strategia prezentată de generalul Stanley McChrystal (comandantul forţelor internaţionale desfăşurate în Afganistan) în octombrie 2009, şi asumată de preşedintele Obama prin discursul susţinut la 1 decembrie la Academia West Point, împrumută masiv lecţiile validate tactic, cu ani în urmă, în Irak. Clasica tehnologie a contrainsurgenţei cu predilecţia sa spre protejarea comunităţilor şi a celor mai importante centre de populaţie, într-o logică de tipul „curăţă, menţine, construieşte“ a devenit nucleul principal al filosofiei forţelor americane dislocate în Afganistan.

Generic, atât Afganistanul, cât şi Irakul se înscriu în aceeaşi paradigmă a conflictelor care ar putea defini secolul XXI -„războaiele în interiorul comunităţilor“. Miza lor nu constă în distrugerea fizică a forţelor şi a infrastructurii inamicului, ca în războaiele clasice dintre naţiuni, ci în capacitatea de a proteja şi izola comunităţile de influenţa insurgenţilor. Identificarea inamicului legitim este imposibilă, din moment ce combatanţii trăiesc şi se ascund chiar în interiorul comunităţilor şi uneori sunt parte a lor. Mao Tze Dun, un teoretician al gherilei revoluţionare, spunea că insurgenţii sunt precum peştii care înoată în apa populaţiei civile. De aceea, „insularizarea“ comunităţilor şi decuplarea, chiar extragerea lor de sub intimidarea insurgenţei devine esenţială. „Până la urmă, pentru a fi eficientă, insurgenţa are nevoie de acces la populaţie. Trebuie să fie capabilă să intimideze, să impoziteze, să recruteze din interiorul populaţiei, prevenind astfel Kabulul să guverneze aceste spaţii. La fel ca în Irak, misiunea noastră este aceea de a oferi securitate, anulând abilitatea insurgenţilor de a funcţiona în interiorul comunităţilor şi de a ameninţa populaţia“, declara generalul McChrystal, în decembrie 2009. În ansamblu, misiunea sa este bidimensională: pe de o parte, îşi propune „să frângă elanul“ pe care talibanii îl deţin astăzi, iar, pe de altă parte, să protejeze civilii, în special pe cei din principalele concentrări de populaţie. Dacă în 2007 eforturile trupelor comandate de David Petraeus s-au axat prioritar pe stabilizarea Bagdadului, în Afganistan, centrul nervos al conflictului pare să fie oraşul Kandahar – considerat nucleul teritorial al talibanilor. „Cel mai important, în prezent, este să întoarcem conflictul în favoarea noastră, să preluăm iniţiativa. Acum conflictul evoluează în favoarea insurgenţilor. Dacă reuşim să le anulăm avantajul, ne vom concentra apoi pe slăbirea talibanilor, până în punctul în care armata afgană şi poliţia vor putea gestiona singure o ameninţare în stare reziduală“, a declarat, pentru 22, Bruce Riedel.

 O misiune imposibilă?

Pe fond, însă, nimeni nu pare să deţină astăzi răspunsul la întrebarea: va putea fi reprodus succesul relativ din Irak şi în Afganistan? Se vorbeşte mult despre reconcilierea cu acea componentă moderată, nonideologică, a insurgenţei afgane. În prezent, totul seamănă cu o misiune aproape imposibilă, mai ales pe fondul deficitului de legitimitate acumulat în ultimii ani de către guvernul preşedintelui Karzai. O concluzie este aşadar prematură. Este puţin probabil să asistăm la defectări masive, atât timp cât talibanii sunt percepuţi ca învingători. În plus, comunitatea paştună este profund divizată între cei care îi sprijină pe talibani şi cei care susţin guvernul Karzai. Cei mai mulţi se află la mijloc, aşteptând să vadă cine va ieşi triumfător din această competiţie. Elitele locale oportuniste nu vor trece de partea forţelor guvernamentale decât în momentul în care balanţa de putere se va înclina decisiv în favoarea Kabulului. Totodată, se doreşte stimularea unei mişcări afgane similare revoltei tribale sunite. Dar, în Irak, ruptura dintre Al Qaeda şi suniţi a fost posibilă pentru că grupul terorist era o formă complet străină, din afara comunităţii. În Afganistan, talibanii sunt acasă, sunt parte a comunităţii paştune şi a sistemului tribal local. Generalul Petraeus declara recent că, în Afganistan, vom asista mai degrabă la „o deşteptare a fiecărui sat în parte, dar nu vor exista largi confederaţii tribale de felul celor pe care am reuşit să le dezvoltăm în timp în Irak“.

Prin suplimentarea cu 30.000 de militari anunţată în decembrie anul trecut, preşedintele SUA mizează pe o terapie de şoc ale cărei rezultate le vom cunoaşte abia peste 18 luni.

Anunțuri

Responses

  1. Cred ca dronele le vor da o mana de ajutor. Petreus nu e un general slab, problamaar fi ca aliatii sunt cam pacifisti si efortul cere o imensa apartenenta de material uman acolo. In plus Afganistanul sufera enorm de foame si o stare de razboi de o generatie sau doua.
    Poate ca eliminarea sefilor va aduce un boost demoralpentru NATO, dar linistirea zonei sepoate faceprin libertati individuale, scoala si hrana. Altfel e foarte, foarte greu.

  2. ,,razboiul ii tragic si absurd„vorba marelui romancier Camil Petrescu
    cu respect


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: