Publicat de: octavianmanea | 12/11/2010

COIN- as a competition for governance

I have just published on the Small Wars Journal (SWJ) website an interesting interview with Dr. David Kilcullen focused on the main topics of his excellent latest book ”Counterinsurgency” (Oxford University Press, USA, May2010). Dr. Kilcullen is one of the most influential COIN practitioners and theoreticians in the world. He served in Iraq as a Senior Counterinsurgency Adviser to General David Petraeus during the successful 2007 “surge”. The whole interview was published here:


One of the key quotes in your book Counterinsurgency is that of Bernard Fall’s: A counterinsurgent that is losing is not outfought, but out-governed. Is the ability of providing governmental services the right metric to assess winning in a COIN campaign? How do you win a governance contest?

Governance is extremely important in pretty much every counterinsurgency. But how it needs to be addressed is different from campaign to campaign. In the case of Afghanistan, for example, ISAF still has in its campaign plan the statement that the aim is to extend the reach of the Afghan government. But the problem with the Afghan government is not that is doesn’t have the reach but that it is corrupt and oppressive. In fact the better you do at the strategy of extending the reach of an oppressive government, the worse the situation can get. What I have been arguing for years is that we need to change the focus of governance in Afghanistan; away from extending the reach of the Afghan government towards reforming it. What we need is a process of governmental reform, noting that we were responsible for a lot of the problems that are on the ground. We have to deal with this problem. If you are going to succeed in the COIN governance contest, you have to deliver to the people legitimate, responsive, just and effective government. It is not enough to be effective but not just. You got to be just. Justice, or fairness, is probably right now the most important aspect for the Afghan population. People are not happy with the Taliban, but they do see them as more fair and just than the Afghan government. And that is a very significant problem for us.

How would you assess the Marjah operation? There are a many critics who say the failure of “in box government” is a symptom of a larger failure-of the whole Obama surge and strategy.

Marjah in itself as an operation is a lesson in how important just and effective governance is and how important is that the government has to be locally legitimate. It is not enough to have somebody in place we think as legitimate, it has to be someone the local people respect and believe will look after their interests. A lot of people start their assessment of Marjah from a period of two years ago when it was a stronghold of the Taliban. But they are actually forgetting chapter one of the story – that Marjah was held by the government until 2008. The government was so oppressive, so abusive to the population that the town elders got together, banished the government officials from their own village and then invited the Taliban in. So the root of the problems in Marjah is not the Taliban. They are the symptom, they came later. The root of the problem is bad, oppressive government behavior by the Afghan government officials. When we went in Marjah and drove the Taliban away, that wasn’t the end of the operation, that was the beginning and what the population was looking to see was – are we going back to the same oppressive governance from the Afghan government that we had before the Taliban or are we going to have a better solution? I don’t think that we have offered them a better solution. The military side of the operation has gone actually very well. But it is a symptom of the broader issue – that military operations in counterinsurgency are actually not central. Governance, legitimacy, effectiveness are central and if you don’t have that piece then it doesn’t matter how good you are on the military side. We are back at the Bernard Fall – “a government that is losing is not outfought, is out-governed”. I would argue that we are not losing in Afghanistan, but we are certainly being out-governed right now. We need to change that or we will lose.

Under what tactical conditions could we see a community or a village choosing or flipping a side? What are the core driving motivations?

We see a number of different population survival strategies in insurgency environments. They are surrounded from all sides by threats and by people demanding their allegiance – and willing to hurt them if they don’t get their allegiance. What they are looking for is a consistent predictable system which gives them order, allows them to be safe; they are looking for a space within that system – in which they believe that if they are following the rules we set, they are going to be safe. I describe this as a theory of normative systems in counterinsurgency – a system of rules plus punishments. Legal systems or road rules are an example. You launch yourself on a highway and even if at times the road is chaotic you are confident to drive that route because you know the rules of the road, as everybody does. That is a normative system. There are the rules of the road that make you feel safe, even if you don’t particularly like the police. Who is enforcing the rules is a separate issue from what the rules are. The rules make you to feel safe even if you don’t like the person who is enforcing them. We see this all the time with organizations like Al-Qaeda, Hezbollah and the Taliban. The population wants predictability, order and safety and that safety comes from knowing where you stand and knowing that if you do this or don’t do this, following the rules, you will be safe. Even if they don’t like Hezbollah or the Taliban in particular, they still feel safer living within the set rules. So, creation of safety it is a lot about predictability, consistency, and reliability.

An iconic image for your latest book is that of Deiokes (first king of the Medes according to Herodotus). What could Deiokes teach us regarding COIN?

Deiokes is most likely a person from the Kurdish area of Iraq. I’ve used Deiokes as an example of how the rule of law and the administration of justice at the local level are fundamental for the process of state building. Deiokes is a story about how a local tribal elder becomes powerful in his own area, by mediation and dispute resolution, and issuing judgments that gain the support of population. He then expands, using the court systems, to gain control of the whole of society and eventually becomes the ruler, the king. The historical accuracy of the story is debated but the pattern is something we see repeatedly, particularly in places like Somalia, Iraq, or Afghanistan.

In the Counterinsurgency I used the example of the Taliban as they are also doing bottom up dispute resolution – a mediation program with villages – as well as gaining political authority over a particular society by administering justice and applying law. That is very powerful. The means by which insurgents gain authority is creating a consistent set of rules for the population. We too need to compete in that area and rule of law – with a predictable and consistent program of ordered expectations that allow people to plan and experience predictability. That is fundamental to a functioning society. Rule of law is one of the critical foundations of social order. We can’t just let the Taliban have the field. We can’t surrender that area of activities to them. We typically have done that, mainly because we focusing at the national level and trying to create national-level institutions, but actually the rule of law, the function of the rule of law happens at the local level, it is community based. The Taliban are displacing us at the local-level because that is the level they are focusing on. We need to put much more emphasis into local-level rule of law. The Taliban are running rings around us in this regards.

Publicat de: octavianmanea | 05/11/2010

The invisible surge


In Afghanistan, General David Petraeus seems to have triggered a little noticed surge in the bottom up village defense initiatives. These initiatives seem to be firmly grounded in historical precedents. In the Malayan Emergency the police and army were supported by ‘Home Guards’ (local, part-time village guards) recruited from the same rural Chinese population that the insurgents courted. To a some extent, we’ve seen the same pattern in Iraq, when the “Awakening Movement” was co-opted and used with the same purpose as the Malayan Home Guards. But to what extent is this endeavor one of the main centers of gravity in winning the current COIN campaign? How important and instrumental are these “local concerned citizens” in changing the balance of power on the ground? Thomas R. Mockaitis, John Mackinlay, Bing West and Karl Hack responded to a 22 weekly inquiry on this topic.

Thomas R. Mockaitis:  Programs like the Community Defense Initiatives can be effective as part of a comprehensive COIN campaign. The Peruvian government used them with considerable success against Sendero Luminoso (Shining Path) in Peru during the 1990s. The British employed them with success during the Malayan Emergency (1948-1960) and the Dhofar Campaign in Oman (1970-75). However, the Strategic Hamlet Program in Vietnam was a failure. Success depends on the national government and national army supporting the local defense forces. The danger in Afghanistan is that the Community Defense Initiative empowers will further weaken the already weak government in Kabul. Local militias could also become players in the all-pervasive drug trade. If the U.S. withdraws according to the current timetable, the militias might even go over to the Taliban if they see them as likely to win.   Thomas R. Mockaitis is Professor of History at DePaul University. He is the author of “Iraq and the Challenge of Counterinsurgency”, 2008.


John Mackinlay: In the nationally defined insurgencies of the 20th century village defence militias were a reasonably effective measure in the struggle to secure a population against armed subversion. If there was an outbreak of similarly Maoist uprisings in the 21st century as in India, which are characterised by the fact they were territorially limited to a particular state and concerned the overthrow of a particular regime and hinged on the security and support of the population of that territory, then community defence militias on the lines described might prove to be an effective instrument. However this measure tends to succeed better if the campaign is being conducted by a counter insurgent force from the same population (as in Nepal or Sri Lanka ) and not by an intervening foreign power (as in Afghanistan) and is also contingent on a number of principles such as legitimacy and the use of minimum force etc. John Mackinlay is a Teaching Fellow in the War Studies Department of Kings College London. He is the author of the “Insurgent Archipelago”, 2009.


Bing West: We need to be careful of myths. Of course Malays were willing to defend themselves against the insurgents who were Chinese rebelling against the majority Malays. In Afghanistan, community defense has not gained traction because most Pashtun villages will not organize to fight against Pashtun Taliban that were the government from 1995 to 2001. In Iraq, the Sunni tribes did as a group turn against the Al Qaeda-led insurgents who overplayed their hand; the Sunni tribes came over to the American side that was able to immediately protect them. That is not the case in Afghanistan. 

No Westerner can explain why some Pashtuns choose the Taliban fundamentalism, while the majority oppose it. Counterinsurgency theory holds that people most of the time behave like sheep; they will support the insurgents or the government, depending upon which provides them the assurance of persistent security under consistent rules. The Hollywood Western has captivated generations with the narrative of the sheep-like townspeople who are saved when Alan Ladd (Shane), Gary Cooper (High Noon) or Clint Eastwood walked out onto the street to single-handedly gunned down the bad men. That theory, though, doesn’t explain why people rebel in the first place, or how rebels persuade “the people” to support them when they are weak and the people face certain retaliation. The fact is we don’t know the cultural dynamic that causes some peoples at some times in history to rebel against a stronger force. If they didn’t, there would not be an America or, for that matter, a Soviet Union, a communist China or Hitler’s Germany, or Romania today. All revolutions begin from positions of weakness.

American troops like to believe that if they offer a farming village the training to defend against the Viet Cong, Al Qaeda or the Taliban, a desire for an intangible value – like liberty or self-rule – will motivate the farmers to take up arms and risk death. Intuitively, we know that’s not likely. Still, it happens too often to be dismissed. How resolve and courage can cross from the American to the Pashtun culture by offering training to villagers is a mystery. But a tribe whose strength increases the likelihood of victory can motivate a weaker tribe to stand up for itself. Bing West served as a Marine infantry officer in Vietnam. He wrote the counterinsurgency classic, The Village that described the lives and deaths of 15 Americans who lived with 5,000 Vietnamese in a remote village for 485 days. West has made 15 trips to Iraq over six years. He has embedded with over 60 units, talked to thousands from squad leaders to the White House and written three books about the war.

Karl Hack: Home Guard/Area Defence Initiatives are core, but only possible once: high intensity operations have broken up insurgent groups in a particular area and a degree of SF dominance of the particular area has been achieved by whatever means (area security measures, small sustained patrolling etc), so that a minimum of security is present.  The numbers involved – if the Malayan example is moot – are huge. For Malaya up to 250,000 for a population of less than 6 million.  

A cardinal feature of Malaya and Kenya and other successes is that the existing administration remained on a viable footing, and did not have its cells burst and its financial viability rendered hopless by Vietnamese-style financing at multiples of the host nation financial capability to sustain. The US needs to find ways of building structures which are sustainable on Afghan resources and a modest outside subvention. Otherwise they destroy the basis for the state and render the host nation collaborators little more than clients. Having said that, one would expect that use of existing tribal structures and parttime forces might play a major part in such a restructuring of efforts.  

There is an absolutely vital distinction between Malaya and Afghanistan. In Malaya, the link between villager and state (eg screening detainees, providing acceptable outside assistance etc) was provided by the CA – Malayan Chinese Association, a plausible all-Malaya Chinese body. In Afghanistan, attempts to make the intermediary force all-nation level will most likely fail, intercessories will need to vary from region to region and province to province, drawing on acceptable local groups – possibly tribal etc – who also have sufficient stake to risk death. The MCA risked death as communist success meant death to their capitalist model and whole reason for being in Malaya. For Afghanistan the only comparable ‘idea’ to risk death for would apear to be regional/tribal and not national. The national idea is largely alien/shallow and so expensive/intensive to force through at this stage as to carry a high risk of destroying the state making it overwhelmingly reliant on outside funding/officials etc. One needs a joined up strategy on ideas-affordable local defence structures etc, which then go hand in hand with building up Area Security Forces in places where the earlier stage of breaking up larger insurgent forces and building a basic intelligence map have already progressed. 

The key thing here is that counterinsurgencies have worked when they hitched themselves to viable local allies, rather than in effect coming to reduce those allies to clients in an alien system over time. The British in Malaya cooperated with Malays and Chinese who wanted a communal solution to politics – despite the British initially wanting to replace communal politics. They succeeded in Kenya by working with those Gikuyu who viewed the Mau Mau as waging a vicious Gikuyu civila war. They failed miserably in Palestine because they would or could not hithc to either side, and in Aden likewise. In Northern Ireland the long war was waged in part-alliance with Protestants, and the eventual peace was due to the two sides realising neither could win, not due to any great British advance.

My worry with Afghanistan is that policy is being insufficiently meshed with local society and insuficiently harnessed to local forces genuinely able and willing to desire. Instead as in Vietnam, there is a tendency towards harnessing the narrow super-stratum who are most westernised, even though in reality that section can only harness society below by using local methods of patronage, tribal affiliation etc. Above all, you need a joined up aproach to COIN and the society it is in, and making that approach work often means sacrificing ideals and western norms to the way the local society and the elites most able and willing to deliver (at high risk of death) work. After all, in Iraq the resurgence was partly about letting local society rip, and local politicians had a plausible financial end-game for high cost security due to oil.  Karl Hack is the coordinator of the Empire and Postcolonial Studies Research Group, Open University. He is also teaching at the same University a course on Empires.

Publicat de: octavianmanea | 22/10/2010

Testing the American decline in the hingepoint regions?





Statecraft is stagecraft.






On October 8th, the Center for European Policy Analysis (a DC think tank dedicated to the study of geopolitical trends in Central Europe) launched a timely sensitive report on the topic of the “Hingepoint Allies: Bolstering U.S. Alliances with Exposed States in Central Europe, East Asia and the Middle East”. The authors-A. Wess Mitchell, Jakub Grygiel and Robert Kron- highlighted the strategic commonalities and the linkages facing small and mid-sized U.S. allies at global faultlines in Central Europe, East Asia and Middle East. The ongoing shifts in the regional power balances and the strategic choices made by local actors in these new settings point out to a possible medium term trend: ”the subtle but steady unraveling of U.S.-centered security orders at three of the world’s historically most strategically-vital regions”. A core aspect of the CEPA’s report is the hypothesis of the networked credibility of the US defense posture (security umbrella) in the hingepoint regions: a collapse in the US credibility in one hingepoint region could cast doubt on the credibility of the American power in the other hingepoint peripheries, undermining the whole structure of American power. At the end of the day, the game is about designing the smartest US deterrence posture, a highly flexible one, in order to avoid the appearance that in a time of multipolar transition/geopolitical flux the US is becoming a “regional paper tiger” signaling to the opportunistic powers that they have a window of opportunity for low cost revisionism. In fact, what we see in the US global peripheries is a new great power language, a new vocabulary, a new paradigm of great-power socialization.




Wess Mitchell, the President of CEPA, highlighted for 22 weekly some core aspects of the hingepoint allies thesis:


  • What American policy makers are missing in their attempt to court Russia in order to devote resources to other parts of the globe is that this does not drive down the costs of managing the periphery here in the Eastern Europe. It actually drives up the costs because the existing regional dynamic in the three US global hinge points. Although a maritime power, US inherited and built-up after 1945 alliances with very small, exposed states. This is the US allied periphery. What all three regions have in common is that in each case there is a cluster of small US allies whose security is bound up with the US and they require strong security patronage from the US: Central and Eastern Europe, Israel and the moderate Golf states, the democracies of East Asia. Each of them sits at a global hinge point (one of the few places in the global real estate disposed between two tectonic plates, in close proximity to a rising or revisionist great power). The transition in the new global order would be tested at the periphery first.

  • The current view in DC is based on the opposite: “the periphery has declined in importance”. This is not only wrong, but dangerous. We invested massively in the hinge points over the last 60 years. Don’t back away from the little guys that are exposed on the geopolitical fault lines. If you can keep these crossroads quiet by strong patronage you incentive the rising power to be constructive and maintain the status quo.


  • If you back away from the most exposed members of the American global footprint the message signaled to the rising opportunistic powers is that revisionism at the low cost is available and is available immediately. And low cost revisionism is what great power wants-to grab as much as political and military influence with the least trouble.


  • The reset is a form of retrenchment and retrenchment is dangerous. If the operating assumption is that you are driving down the likelihood of crisis, de-incentivizing revisionism by engaging with the rising or revisionist competitors on terms that disproportionally are favorable to them, you are making the crisis less likely in those parts of the world that are contested zones. In fact it is a better reason to believe that this is bad assumption, that in fact you are incentivizing revisionism by communicating to those competitor powers that it is possible to have cheap gains at the peripheries and at the expense of the status-quo. They are not concluding that it is the time and place to have good deals with the US, they are concluding that it is time and place to grab more of the existing system and strengthening themselves for better deals in the future.


  • If you look at the global geopolitical setting the rising or revisionist powers want low cost gains at the expense of the status-quo. But the problem that they face is that they don’t know when the system has reached the point where their gains would be low cost and not high cost gains, meaning that there is not an accurate way to judge at which point the US is most likely to push back and when it is the least likely to push back. They have incentives to seek gains more aggressively when we are pushing back the least. In order to assess when that moment has arrived, the most logical use of power for a revisionist is to test the hypothesis of American decline using very limited probes of the American power position at the weakest points, where the American power is the thinnest because the logic is that there the US is the least likely to try to fight for preserving the current system. So the most cost effective approach for a revisionist power is to probe, to test the American strength at the weakest points.

PS: The entire CEPA’s Report could be accessed here:

Publicat de: octavianmanea | 23/03/2010

Proful de COIN


Să lupţi împotriva unei insurgenţe este haotic şi greoi, e ca şi cum ai mânca o supă cu cuţitul.“                     

T.E. Lawrence








2 februarie 2010. Mă aflam în inima Londrei, într-un amfiteatru al celebrei universităţi King’s College, la o conferinţă susţinută de colonelul John Nagl, unul dintre autorii „terapiei“ americane de stabilizare a Irakului de după 2007. Nagl, el însuşi un veteran al campaniei din 2003 din Khalidyah Al Anbar, a prezentat lecţiile pe care Irakul le oferă astăzi pentru războiul din Afganistan. Şi totuşi, nimic nu este nou sub soare. Multe dintre dilemele cu care se confruntă astăzi trupele NATO în Afganistan sunt aceleaşi pe care francezii le-au întâmpinat la mijlocul secolului trecut în Algeria. În cele din urmă, totul se reduce la o clasică tehnologie a contrainsurgenţei care nu a fost nici pe departe inventată de generalul David Petraeus în Irak, ci cel mult redescoperită şi reînvăţată. Meritul generalului Petraeus este acela de a fi resetat o cultură organizaţională programată să aplice lovituri decisive unei armate convenţionale, dar complet ineficientă în faţa unui inamic „invizibil“, aflat pretutindeni şi totuşi nicăieri, camuflat în interiorul populaţiei civile. Memoria instituţională a armatei americane parcă rămăsese anchilozată în experienţa celui de-al doilea război mondial. Practicile, aptitudinile, până şi sensibilităţile militarilor nu păreau să se desprindă de acest format familiar. A fost nevoie de un şoc seismic, de aşa-numita „doctrină Petraeus“, pentru a schimba totul. Şi totuşi, cine s-a aflat în spatele acesteia? Bibliografia manualului de contrainsurgenţă al armatei SUA oferă un răspuns surprinzător: fundamentele tehnologiei contrainsurgenţei au fost practic descoperite de un ofiţer al armatei franceze, căpitanul David Galula, la jumătatea secolului trecut, în Algeria.

Un George Kennan al contrainsurgenţei

Absolvent al West Point-ului francez, Academia de la Saint-Cyr, promoţia anului 1939, David Galula părea să urmeze cariera tipică a unui ofiţer de infanterie. A participat la campaniile de eliberare din Africa de Nord şi Franţa şi apoi la ocuparea Germaniei. În 1945, este trimis la Beijing ca adjunct al ataşatului militar pe lângă Ambasada Franţei. În următorii trei ani, învaţă de la sursă tehnica conflictului de gherilă, fiind martorul insurecţiei populare conduse de Mao Zedong. Ulterior, ca observator militar al Comisiei Speciale a Naţiunilor Unite în Balcani, Galula îşi consolidează cunoştinţele în materie de insurgenţă în timpul războiului civil din Grecia. Urmează detaşarea la Hong Kong, unde, din postura de ataşat militar, studiază atent operaţiunile de contrainsurgenţă ale britanicilor din Malayesia şi cele desfăşurate de armata americană în Filipine. În tot acest timp, Galula a înţeles că cele două coordonate principale ale războiului convenţional (distrugerea forţelor inamicului şi cucerirea teritoriului) căpătau dintr-o dată o valoare tactică redusă, chiar secundară. Dimpotrivă, populaţia devenea acum miza cea mare. Pentru Galula, natura insurgenţei, cât şi a contrainsurgenţei se reducea la o competiţie de guvernare pentru mobilizarea sprijinului populaţiei. „Teoria sa a exercitat probabil cea mai profundă influenţă asupra Manualului de Contrainsurgenţă al armatei SUA. Galula reprezintă pentru contrainsurgenţă ceea ce a fost Kennan pentru doctrina de îndiguire“, ne-a declarat John Nagl.

 O să-mi ia ceva timp, dar am să prind peştele!“

Unul dintre „slide“-urile prezentate de John Nagl mi-a atras în mod deosebit atenţia. Asemănarea era izbitoare. Era vorba de radiografia situaţiei pe care a găsit-o în momentul desfăşurării sale în Khalidyah Al Anbar (septembrie 2003). Dintre cei 60.000 de locuitori ai oraşului plasat între Ramadi şi Fallujah, doar în jur de 300 erau inamici. Împotriva lor, Nagl dispunea de un batalion de 800 de militari. O luptă clasică ar fi durat cel mult 3 minute. Însă identitatea inamicului era imposibil de cunoscut. Ce era de făcut? Cu aceeaşi dilemă s-a confruntat şi căpitanul David Galula în timpul pacificării Kabyliei, în Algeria (1956). El a înţeles atunci că populaţia era practic împărţită în trei categorii distincte: o minoritate insurgentă fundamental ostilă, o minoritate favorabilă, iar la mijloc o majoritate neutră, dar în esenţă pasivă. Insurgenţii erau precum „peştii“ care se deplasau la adăpostul bazinului popular al unei susţineri tacite. Nimeni nu ştia, nu văzuse sau nu auzise nimic. Galula s-a izbit de un zid al tăcerii fără nicio fisură. După cum avea să afle mai târziu de la localnici: „Domnule căpitan, nu ne e teamă de dvs., ne e frică de insurgenţi“.

Pentru a explica propriilor soldaţi cum aveau să procedeze în acest conflict atipic, Galula a apelat la înţelepciunea unei vechi anecdote înfăţişându-i pe Hitler, Mussolini şi Churchill în faţa unui piscine, încercând să prindă un peşte. Hitler a încercat folosirea unui echipament sofisticat de pescuit, însă peştele nu muşca. Mussolini s-a scufundat în piscină încercând să prindă peştele cu mâna; a fost scos din piscină epuizat şi pe jumătate înecat. Churchill s-a aşezat în linişte lângă piscină, şi-a aprins un trabuc şi a început să golească bazinul cu o ceaşcă de ceai, concluzionând: „O să-mi ia ceva timp, dar am să prind peştele!“. Exact aşa a procedat şi căpitanul Galula. Avea să lucreze sistematic la modificarea atitudinii populaţiei, reducând gradual nivelul de susţinere al civililor pentru insurgenţă. Primul pas consta în îndepărtarea acestui monopol al terorii. În aceste condiţii, ofiţerul francez a decis să modifice datele primare ale ecuaţiei sociale, instituind o nouă balanţă de putere la nivel local. Cu alte cuvinte, îşi propunea să creeze un context social care ar fi permis în acelaşi timp ascensiunea minorităţii favorabile şi, prin intermediul său, cooptarea majorităţii neutre. A limitat decisiv libertatea de mişcare a insurgenţilor, preluând controlul asupra populaţiei şi cartografiind cu exactitate identitatea fiecărui suflet al comunităţii. Oricine dorea să intre sau să iasă din comunitate avea nevoie de un permis de liberă circulaţie („Pur şi simplu doream să cunosc cine unde se deplasa, aşa că aveam o evidenţă strictă a permiselor acordate“). Ştiind că se află într-o cursă contra cronometru pentru a obţine loialitatea populaţiei, Galula a decis îmbunătăţirea serviciilor furnizate către comunitate: a înfiinţat un spital, apoi o şcoală, încercând să determine o schimbare de atitudine la nivelul beneficiarilor direcţi. Intuind că nimeni nu va deconspira identitatea insurgenţilor până când nu se va simţi în siguranţă, David Galula a reuşit să creeze şi să impună percepţia că el este cel care controlează situaţia. Era conştient de faptul că trebuia să demonstreze că are voinţa, resursele şi puterea de a câştiga. Nu îşi permitea să fie perceput ca fiind vulnerabil. În cele din urmă, atitudinea populaţiei avea să fie dictată de răspunsurile la câteva întrebari simple: care parte câştigă? care parte este mai ameninţătoare şi cine protejează mai eficient? Treptat, au apărut şi primele fisuri în monopolul tăcerii, anunţând colapsul iminent al insurgenţei locale.

Ca să câştigi, ai nevoie de o mulţime de ceşti de ceai

Totodată, Galula a investit masiv în dezvoltarea unui capital de relaţii apropiate cu elitele locale de la firul ierbii, căutând acei lideri informali care, de cele mai multe ori, nu îşi asumă prim planul scenei, dar care acţionează în culise, exercitând o influenţă decisivă în orientarea comunităţii. Este şi ceea ce s-a întâmplat, până la un punct, în cazul Irakului. Colonelul Peter Mansoor, unul dintre architecţii celebrei „the surge“, îşi aminteşte că cel care şi-a oferit sprijinul în pacificarea unui cartier violent din Bagdad a fost un medic autohton, specializat în chirurgie cardiacă şi care a decis să iasă în faţă mobilizând comunitatea locală. Rememorând propria sa experienţă din Al Anbar, John Nagl povesteşte că ajungi să „câştigi acest tip de conflicte bând foarte mult ceai, o mulţime de ceşti de ceai. În cele din urmă, pentru a dobândi susţinerea populaţiei, trebuie să le câştigi încrederea, iar acest lucru este imposibil fără a ajunge să dezvolţi relaţii personalizate. Trebuie să fii mai mult decât o simplă uniformă şi este important să îţi scoţi chipiul, ochelarii şi echipamentul protector, demonstrând că ai încredere în oamenii al căror sprijin vrei să îl obţii“.

În cele din urmă, experienţa capitanului David Galula ne oferă, în mare măsură, ingredientele cheie care astăzi formează cultura operaţională, atât de necesară succesului în misiunile din Irak şi Afganistan.

Lecţia lui Galula

Insurgenţele se pot pierde la firul ierbii pentru că, în ultimă instanţă, totul depinde de cunoaşterea acelor sensibilităţi sociale care generează sprijinul pentru o parte sau alta. Galula era extrem de atent să nu îi antagonizeze pe localnici. Fiind forţate la o existenţă exclusiv privată, Galula considera femeile din Kabylia un aliat natural. Mersul la fântână era singura dimensiune publică a vieţii lor.

uitată astăzi

În ianuarie 2010, ISAF raporta cu uimire că un puţ abia construit în centrul unui sat afgan a fost distrus, culmea, nu de talibani, ci de femeile satului. Galula ar fi înţeles imediat. Deşi trebuiau să parcurgă o distanţă lungă pentru a se aproviziona cu apă, ele tocmai asta îşi doreau. Un puţ în mijlocul satului le priva de singura oportunitate de a ieşi în public, de singura ocazie de a povesti, de a râde sau de a se întâlni.

Cei doi autori ai blogului au decis sa ofere o vizibilitate internationala blogului prin publicarea, in limba engleza, a interviurilor realizate cu specialisti in relatii internationale.  Primul interviu, publicat sub aceasta formula este cel cu Roman Kupchinsky* despre alegerile prezidentiale din Ucraina











How do you describe the Ukrainian electorate and the electoral programmes of the main candidates? What groups of interest are behind each important candidate? 

The Ukrainian electorate can be roughly divided into geographical locations as it has been since the first Ukrainian election. The vast majority of the voting public is located in the Southern and Eastern regions of the country, a highly Russian speaking part of the country which has resisted the central government’s attempts at Ukrainianization, thus allowing the pro-Russian Party of the Regions to use the language issue as part of it electoral program.

The Western regions of the country are strongly Ukrainian based with a highly developed sense of national awareness and therefore firm supporters of the Viktor Yushchenko camp and to some extent supportive of the Yulia Tymoshenko bloc. The problem is that it has a relatively small population and is economically depressed.

It would be an exaggeration to claim that the three (or two) of the major candidates have any type of electoral program except populist slogans which are designed to appeal across the board in all regions of the country.

The special interest groups can be divided into clans which are interested in securing their own economic well-being by keeping the price of gas cheap and are seeking to make deals with the top two candidates (Tymoshenko and Yanukovych) and barter their electoral power in return for cheap gas.  

It seems that after the last EU-Ukraine summit, Brusells will have a limited interest in the relations with Kyiv? How important are the EU’s critics over Ukraine’s lack of progress in the election campaign?   

The EU-Ukraine summit was a failure for two major reasons. Ukraine failed to meet its obligations in increasing the price for domestic gas in September 2009 which was done by Yulia Tymoshenko and the increase in minimal salaries and increased pensions (a Yushchenko initiative). This effectively prevented any IMF loans to Ukraine and prompted the EU to strongly condemn the Ukrainian leadership for breaking their promises not only in terms of implementing reforms, but for threatening to use the IMF in order to pay for gas bills to Russia.

The IMF was aware that throughout 2009 Ukraine paid its gas debt to Russia with new emissions but that by January this would have to end. In an attempt to blackmail the EU into forcing the IMF into loaning the money, Ukrainian spokesmen in the West threatened a new gas blockade of Europe in January 2010.

For these reasons the EU will play a low key role in the upcoming election and cannot be expected to take a pro-Ukrainian position or support any type of a closer relationship between the EU and Ukraine in the near future. 

In the past election campaigns, Russia was an important actor in Ukrainian politics. What is Russia’ s role in January 2010 elections?  

As opposed to the role which Russia played in the 2004 election in Ukraine, Russia is now playing a lower profile role and seems to have given its top priority to quietly supporting the Tymoshenko campaign by promising a revision in the gas supply contract at the same time by attacking president Yushchenko and avoiding all reference to Viktor Yanukovych. This tactic is appealing to the pro-Tymoshenko industrialists who need cheap gas in order to maintain a profitable bottom line. With the elimination of the RosUkrEnergo gas trader which was closely linked to the Yanukovych Party of Regions, the Kremlin has cut off a major source of funding for Yanukovych.  

Can we say that the collapse of the Yushchenko-Tymoschenko and Yanukovych-Tymoschenko power sharing deals after the orange revolution is a sign of the fact that no matter the presidential elections result in Ukraine the political instability will remain after January 2010?   

Very few Ukrainian political observers believe that the new election will produce political stability in the country. Make-shift coalitions will come and go on a regular basis and much will depend upon Ukraine’s ability to come out of the current economic crisis more or less intact. Most however do not expect a sound monetary policy and believe that the Ukrainian Central Bank will not have much freedom of movement and will remain beholden to the new President.

 *Roman Kupchinsky was the editor of the Ukrainian language publishing house and research company  Prolog Research Corp. Between 1990 and 2002 he was Director of the Ukrainian service of Radio Free Europe / Radio Liberty and senior analyst for the same institution between 2002 and 2008.  Mr. Kupchinsky died of cancer this year on January 19, aged 66. This interview may be the last he ever gave.

a Romanian vesion of this interview was published in magazine 22.

Publicat de: octavianmanea | 26/01/2010

Războiul preşedintelui Obama


„The situation in Afghanistan is serious, but the mission is doable”.

David Petraeus 




Revista 22 a publicat în numărul 5 /2010 un dosar dedicat bilanţului de politica externa al primului an al administraţiei Obama. Dosarul a fost redactat de catre autorii acestui blog (Ileana Racheru si Octavian Manea). Nu ne-am propus o fotografie completa sau definitiva, ci ne-am axat pe discutia evolutiilor din cele mai importante dosare: razboiul din Afganistan, procesul de pace din Orientul Mijlociu, relatia cu Rusia. Mai jos, postam partea dedicata Afganistanului: 

Imediat după preluarea oficială a mandatului, în ianuarie 2009, Administraţia Obama a hotărât lansarea unui amplu proces de reevaluare a campaniei din Afganistan. Concluziile echipei coordonate de Bruce Riedel, un expert independent din afara Administraţiei, au fost prezentate la sfârşitul lunii martie. Întreaga viziune pornea de la premisa că stabilizarea Afganistanului nu putea fi realizată în absenţa stabilizării Pakistanului. În acelaşi timp, securizarea Pakistanului era imposibilă fără stabilizarea prealabilă a Afganistanului. Pornind de la aceste realităţi, Afganistanul s-a transformat treptat în războiul preşedintelui Obama. Sub mandatul său, forţele americane desfăşurate în teatrul de operaţiuni au fost suplimentate masiv. Privind retroactiv, în ultimii 4 ani resursele alocate de SUA acestei campanii au crescut exponenţial: dacă, în 2006, SUA aveau în Afganistan doar 20.000 de militari, în prima jumătate a anului 2010 numărul acestora va atinge 100.000.

Astăzi, ne aflăm într-un moment la fel de important precum cel din decembrie 2006, când a fost iniţiată celebra „the surge“ (o suplimentare cu 20.000 de militari a forţelor dislocate în Irak ) şi care avea să schimbe decisiv soarta pacificării Irakului. Până la un punct, ne aflăm pe coordonatele unui scenariu operaţional similar. Este corect să afirmăm că strategia prezentată de generalul Stanley McChrystal (comandantul forţelor internaţionale desfăşurate în Afganistan) în octombrie 2009, şi asumată de preşedintele Obama prin discursul susţinut la 1 decembrie la Academia West Point, împrumută masiv lecţiile validate tactic, cu ani în urmă, în Irak. Clasica tehnologie a contrainsurgenţei cu predilecţia sa spre protejarea comunităţilor şi a celor mai importante centre de populaţie, într-o logică de tipul „curăţă, menţine, construieşte“ a devenit nucleul principal al filosofiei forţelor americane dislocate în Afganistan.

Generic, atât Afganistanul, cât şi Irakul se înscriu în aceeaşi paradigmă a conflictelor care ar putea defini secolul XXI -„războaiele în interiorul comunităţilor“. Miza lor nu constă în distrugerea fizică a forţelor şi a infrastructurii inamicului, ca în războaiele clasice dintre naţiuni, ci în capacitatea de a proteja şi izola comunităţile de influenţa insurgenţilor. Identificarea inamicului legitim este imposibilă, din moment ce combatanţii trăiesc şi se ascund chiar în interiorul comunităţilor şi uneori sunt parte a lor. Mao Tze Dun, un teoretician al gherilei revoluţionare, spunea că insurgenţii sunt precum peştii care înoată în apa populaţiei civile. De aceea, „insularizarea“ comunităţilor şi decuplarea, chiar extragerea lor de sub intimidarea insurgenţei devine esenţială. „Până la urmă, pentru a fi eficientă, insurgenţa are nevoie de acces la populaţie. Trebuie să fie capabilă să intimideze, să impoziteze, să recruteze din interiorul populaţiei, prevenind astfel Kabulul să guverneze aceste spaţii. La fel ca în Irak, misiunea noastră este aceea de a oferi securitate, anulând abilitatea insurgenţilor de a funcţiona în interiorul comunităţilor şi de a ameninţa populaţia“, declara generalul McChrystal, în decembrie 2009. În ansamblu, misiunea sa este bidimensională: pe de o parte, îşi propune „să frângă elanul“ pe care talibanii îl deţin astăzi, iar, pe de altă parte, să protejeze civilii, în special pe cei din principalele concentrări de populaţie. Dacă în 2007 eforturile trupelor comandate de David Petraeus s-au axat prioritar pe stabilizarea Bagdadului, în Afganistan, centrul nervos al conflictului pare să fie oraşul Kandahar – considerat nucleul teritorial al talibanilor. „Cel mai important, în prezent, este să întoarcem conflictul în favoarea noastră, să preluăm iniţiativa. Acum conflictul evoluează în favoarea insurgenţilor. Dacă reuşim să le anulăm avantajul, ne vom concentra apoi pe slăbirea talibanilor, până în punctul în care armata afgană şi poliţia vor putea gestiona singure o ameninţare în stare reziduală“, a declarat, pentru 22, Bruce Riedel.

 O misiune imposibilă?

Pe fond, însă, nimeni nu pare să deţină astăzi răspunsul la întrebarea: va putea fi reprodus succesul relativ din Irak şi în Afganistan? Se vorbeşte mult despre reconcilierea cu acea componentă moderată, nonideologică, a insurgenţei afgane. În prezent, totul seamănă cu o misiune aproape imposibilă, mai ales pe fondul deficitului de legitimitate acumulat în ultimii ani de către guvernul preşedintelui Karzai. O concluzie este aşadar prematură. Este puţin probabil să asistăm la defectări masive, atât timp cât talibanii sunt percepuţi ca învingători. În plus, comunitatea paştună este profund divizată între cei care îi sprijină pe talibani şi cei care susţin guvernul Karzai. Cei mai mulţi se află la mijloc, aşteptând să vadă cine va ieşi triumfător din această competiţie. Elitele locale oportuniste nu vor trece de partea forţelor guvernamentale decât în momentul în care balanţa de putere se va înclina decisiv în favoarea Kabulului. Totodată, se doreşte stimularea unei mişcări afgane similare revoltei tribale sunite. Dar, în Irak, ruptura dintre Al Qaeda şi suniţi a fost posibilă pentru că grupul terorist era o formă complet străină, din afara comunităţii. În Afganistan, talibanii sunt acasă, sunt parte a comunităţii paştune şi a sistemului tribal local. Generalul Petraeus declara recent că, în Afganistan, vom asista mai degrabă la „o deşteptare a fiecărui sat în parte, dar nu vor exista largi confederaţii tribale de felul celor pe care am reuşit să le dezvoltăm în timp în Irak“.

Prin suplimentarea cu 30.000 de militari anunţată în decembrie anul trecut, preşedintele SUA mizează pe o terapie de şoc ale cărei rezultate le vom cunoaşte abia peste 18 luni.

Publicat de: octavianmanea | 23/01/2010

Putin vs. Medvedev



sau despre logica jocului de suma zero in Rusia




David J. Kramer (fost responsabil pentru afaceri eurasiatice in ierarhia Departamentului de Stat, sub administratia Bush) astazi, analist de relatii euroatlantice la German Marshall Fund, a publicat la 13 ianuarie 2010, in Moscow Times, un foarte interesant articol despre dinamica relatiilor de putere dintre Putin si Medvedev.  Mai jos, prezentam un scurt rezumat al articolului:

Pe 18 decembrie, la Copenhaga, presedintii Medvedev si Obama pareau foarte aproape de finalizarea negocierilor unui nou Tratat pentru Reducerea Armelor Strategice intre Rusia si SUA. El urma sa inlocuiasca vechiul tratat START, expirat la 5 decembrie. Asta pana cand, la 29 decembrie, premierul Vladimir Putin a iesit public declarand ca cel mai mare obstacol in calea unui nou tratat  consta in „faptul ca partenerii americani construiesc un scut anti-racheta iar noi nu”.     

Pentru multi, declaratiile “agresive” facute de premierul Putin impotriva eforturilor presedintilor Obama-Medvedev trebuie sa fi fost o surpriza neplacuta. Si totusi, departe de a fi singulara, acest tip de „guerilla retorica”, reflecta o agenda mai larga a lui Putin de a submina sistematic initiativele Kremlinului. Ea a devenit evidenta, in iunie 2009, pe fondul „opozitiei” premierului Putin ca Rusia sa devina singura membra a OMC (conditionand aderarea Rusiei la OMC de primirea simultana a Kazahstanului si a Belarusului in organizatie). Aceeasi disfunctionalitate intre pozitiile Kremlinului si cele ale premierului se remarca si in cazul Iranului. In contrast cu pozitia Kremlinului, favorabila consolidarii sanctiunilor, Putin si-a afirmat in mod repetat sustinerea pentru Teheran. Toate acestea reprezinta pentru David Kramer (senior fellow, GMF) modalitatea lui Putin de a le transmite lui Medvedev si Vestului cine controleaza in realitate telecomanda puterii in Rusia. In plus, se pare ca anularea simbolica a victoriilor lui Medvedev a devenit pentru Putin un scop in sine. Cele trei episoade (START-ul, OMC, Iranul) contureaza natura si logica relatiilor de putere dintre Putin si Medvedev: un joc de suma zero intr-o competitie personalizata pentru prestigiu si glorie internationala. Mai mult, ele reflecta un sentiment de profunda insecuritate si frustrare acumulata de Putin. Prin semnarea acordului cu SUA, Medvedev ar fi reusit succesul resetarii relatiilor cu Washingtonul si ar fi punctat decisiv in cel mai sensibil dosar de politica internationala-dezarmarea nucleara si nonproliferarea.  

Dar oare fortand o conexiune intre START si scutul anti-racheta mizeaza Putin pe concesii de ultim moment din partea lui Obama? „Este foarte posbil ca Putin sa urmareasca o subminare a initiativelor de resetare. El are nevoie sa portretizeze in continuare SUA ca o amenintare pentru Rusia, pentru a-si justifica veto-ul fata de eforturile Kremlinului”, crede  David Kramer. 

In acelasi timp, analistul GMF, avertizeaza administratia Obama sa nu cada in capcana de a alege un presupus „cel mai favorabil partener de negociere” intre Medvedev si Putin. Pentru a avea sorti de izbanda, o politica de resetare depinde de vointa comuna a Washingtonului si a Moscovei de a face afaceri impreuna. Iar pana in acest moment, Putin, cel care controleaza in realitate telecomanda puterii in Rusia, a aratat ca nu doreste acest lucru.

Publicat de: octavianmanea | 19/01/2010

Momentul de reflux al administraţiei Obama?


Aşteptările pe care le-aţi dezlănţuit, indiferent dacă sunt corecte sau nu, fac prăpastia dintre bilanţ şi promisiuni imposibil de suportat. Este timpul să confirmaţi, domnule preşedinte.“  

 John Hulsman


Revista 22 a publicat în numărul 4 /2010 un dosar dedicat bilanţului intern al primului an al administraţiei Obama. Mai jos, contribuţia mea:

Pe 20 ianuarie 2009, Barack Obama devenea oficial primul preşedinte afroamerican al Statelor Unite. Se bucura de un nivel record de susţinere şi încredere publică: 70%. Era o figură nouă, un preşedinte care promitea o schimbare de stil şi atitudine. Candidase pe o platformă electorală orientată împotriva centrului, mai exact împotriva vechiului establishment politic de la Washington, considerat drept avanpost al Americii corporatiste, anunţând o revoluţie antisistem: „Washingtonul ajunsese să reprezinte supremaţia intereselor speciale, exemplificate prin grupurile de lobby de pe colina Capitoliului, sediul Congresului, al căror scop principal părea să fie orientarea banilor federali spre clientelele lor economice. Toate acestea au ajuns să simbolizeze decadenţa politicului, decadenţa sistemului“, spunea Tom Gallagher în paginile revistei 22. „Obamamania“- acea mitologie prezidenţială, şlefuită cu o precizie chirurgicală de tehnologia marketingului politic – a invadat spaţiul public, anunţând zorii unei noi religii politice. Efectele electorale ale discursului său programat să inspire şi să ofere speranţă, într-un timp al marasmului economic, au fost electrizante: a fost votat de 54% dintre catolici, 66% dintre hispanici, a convins 68% dintre cei care votau pentru prima dată. În plan simbolic, Obama devenise întruchiparea unei revoluţii multiculturale şi multigeneraţionale, care părea să fi dislocat America. Şi totuşi, votul pentru Obama a fost în parte un vot negativ dat bilanţului acumulat după 8 ani de guvernare republicană. Cifrele vorbesc de la sine: Clinton a lăsat un buget cu un surplus de 236 de miliarde de dolari; dimpotrivă, Bush Jr. a predat Administraţiei Obama un deficit de 1,3 trilioane de dolari. Interpretând aceste certitudini statistice, David Axelrod spunea că două mandate de guvernare republicană „au acumulat o datorie mai mare decât toate administraţiile din istoria republicii americane la un loc“.

Victoria lui Obama din noiembrie 2008 reprezintă, însă, apogeul unei înfrângeri sistematice, pe toate fronturile, a Partidului Republican. Cronologic, acest proces începe în noiembrie 2006, când democraţii devin preponderenţi atât în Senat (cu un raport de 51 la 49), cât şi în Camera Reprezentanţilor (233 la 202). Momentul este reprezentativ pentru istoria electorală a Americii, pentru că încheie 12 ani de opoziţie a democraţilor în Camera Inferioară (controlată de republicani din 1994). Mai mult, rezultatul forţează administraţia să îşi revizuiască strategia războiului din Irak, aflat în pragul războiului civil. Dezastrul electoral îl obligă pe Donald Rumsfeld să îşi prezinte demisia. Înfrângerea republicanilor este pecetluită în noiembrie 2008, când balanţa de putere politică se înclină decisiv în favoarea democraţilor, care devin majoritari în Senat (57 la 41) şi în Camera Reprezentanţilor (257 la 178). Retroactiv, putem concluziona că, în momentul inaugurării mandatului său, preşedintele Obama avea la dispoziţia sa o majoritate aritmetică ideală pentru a transforma promisiunile campaniei sale electorale în realitate.

Şi totuşi, la un an distanţă, „Da, putem“ şi „O schimbare în care credem“ par din ce în ce mai îndepărtate. Ianuarie 2010 găseşte administraţia democrată în defensivă strategică. Republicanii recuperează tot mai mult din terenul pierdut în ultimii ani. Pentru Obama, „luna de miere“ a luat sfârşit. Rata de susţinere publică a preşedintelui a cunoscut o contracţie record, coborând sub 50%, în timp ce 58% dintre americani cred că SUA merg într-o direcţie greşită. Toate acestea conturează o perspectivă deloc confortabilă pentru partidul preşedintelui, care se pregăteşte pentru primul test electoral: alegerile intermediare de la sfârşitul lui 2010. Istoria ne arată că alegerile intermediare sunt, de obicei, referendumuri care reflectă gradul de susţinere publică pentru partidul şi preşedintele în exerciţiu. Între timp, bilanţul provizoriu este mai mult decât îngrijorător: mesajul preşedintelui Obama, cel care a electrizat decisiv bazinul electoral al independenţilor, determinându-i să voteze în 2008 împotriva republicanilor, traversează o gravă criză de încredere. Aceştia se simt astăzi asemeni „unor bolnavi care şi-au pierdut încrederea în doctorul lor“ (David Brooks). O lectură atentă a statisticilor electorale ne arată că grupul independenţilor este cel care, în 2008, a înclinat strategic raportul de forţe în favoarea democraţilor. Astăzi, acest electorat poziţionat la centru devine tot mai alienat de politicile partizane ale unei administraţii mult prea de stânga, care, numai cu un an în urmă, promitea o guvernare inteligentă şi eficientă, orientată pragmatic spre reducerea cheltuielilor federale şi echilibrarea deficitului bugetar. Nu doar că acest lucru nu s-a întâmplat, dar intervenţia statului în economie a crescut alarmant, pe fondul injectării a mai mult de 787 de miliarde de dolari (fonduri federale) pentru salvarea industriei auto şi a giganţilor financiari consideraţi prea mari ca să eşueze. Angajamentul preşedintelui pentru accelerarea războiului din Afganistan şi reforma sistemului asigurărilor de sănătate vor încărca şi mai mult nota de plată federală. Şi toate acestea în condiţiile în care şomajul a atins un nivel de 10%, iar guvernul rulează un deficit fiscal comparabil cu cel din al doilea război mondial. La un astfel de deficit se estimează că, până în 2019, datoria publică va atinge un nivel de 14,3 trilioane de dolari.

Pe termen mediu, un lucru e sigur. Administraţia Obama lucrează contra cronometru. Are la dispoziţie mai puţin de 11 luni pentru a trece prin Congres o legislaţie controversată şi pentru a-şi recupera electoratul strategic. Finalul rămâne deschis. Dar dacă grupul independenţilor rămâne pe margine, sunt mari şanse ca democraţii lui Obama să aibă destinul democraţilor lui Bill Clinton, din 1994. Balanţa de putere din Congres s-ar putea întoarce împotriva preşedintelui democrat, favorizându-i din nou pe republicani. Dacă se va întâmpla astfel, agenda economică a lui Obama, lipsită de susţinere parlamentară, ar putea rămâne doar un vis frumos de campanie.

Publicat de: octavianmanea | 05/11/2009

Speaking truth to DC: Sikorski…Radek Sikorski



„If you are asking me whether it’s better to have guarantees that are not credible rather than not to have them at all, then speaking very bluntly here I will tell you that our historical experience in Poland is that it is better not to have the guarantees. Because in 1939 we were the first to stand up to Hitler. We thought we had guarantees but they proved to be not credible, militarily speaking.  A country’s calculations are affected by guarantees and they’d better be credible”. (Bucuresti, Aprilie 2008)


Washington DC, Center for Strategic and International Studies (CSIS), 4 Noiembrie 2009

What is the reason that these insurances (the efforts that the administration has invested in trying to give assurances that the region is still important in terms of US policy and interests) are not convincing and don’t seem to be convincing to the region?

Radek Sikorski: Why can’t we be off the record! You can convince people by words and we just had a very good trip by the Vice-president and the words are convincing. But the point is that I am a former Defense Minister and what really convinces is the capabilities. We’ve just had the largest Russian military exercise at the NATO border, at our border in 20 years using 900 hundred tanks. NATO planners used to say that “God created Poland for tank warfare”. These tanks that were exercising were 250 km of flat ground from our capital city. We don’t know what kind of message Russian federation was trying to send to us, but you can imagine what we heard. What really reassured Germany during the Cold War was not article 5, which is in fact quite vague, but the presence of 300.000 American troops in Germany. Now, we have at the latest count 6 American troops outside the Embassy. If you had on the one hand 900 tanks, on the other 6 troops would you be convinced?

 You know better than I what the American people want or can afford. If the imperial overstretch has come, has finally come, then we would like to know that. If you are saying that the US can no longer afford to be the superpower that guarantees public goods to certain countries like security then I think it would be useful to be told this honestly. Because the last thing we would like is to have a guarantee that does not work when the push comes to shove. The implicit deal between us is: you give us security, we give you deference. If you can’t afford it, please tell us!

My message to you would be that we simply need to do in practice what we, as the West, pledged ourselves to do 10 years ago when our region was joining NATO. At that time Russia was being assuaged by a NATO statement that NATO has no plans to put any substantial forces in the region. And substantial forces were defined as two heavy divisions. But nobody imagined at the time that no forces would be put in whatsoever. This is the job that still needs to be done. If you can still afford it, we need some strategic reassurance. 

PS: Oare cand va avea si Romania un diplomat de un astfel de calibru?

Publicat de: octavianmanea | 05/11/2009

An inconvenient truth about…missile defense

Ron AsmusRONALD ASMUS, Washington Post, “Shattered Confidence in Europe”, 19 Septembrie , 2009

 “The Poles and Czechs bought into the Bush administration’s plans for missile defense not because of Iranian missiles but because they were losing confidence in NATO.  Atlanticist leaders were seeking additional security through an American military presence on their soil. That is why missile defense assumed a political significance in the region that transcended the merits of the actual program. And that is why abandoning the program has created a crisis of confidence”.


AnneApplebaumGrinningANNE APPLEBAUM, Washington Post, “Letting Europe Drift”, 22 Septembrie , 2009

“In fact, missile defense was unpopular then and is unpopular now, all across Europe. Poles and Czechs favored the American bases only because they would bring American troops to their territory. But they favor American troops on their territory only because two successive American presidents have refused to invest in NATO’s presence in Central Europe and haven’t seemed much interested in doing anything else in Europe”.


richard-lugarRICHARD LUGAR, Atlantic Council, 28 Septembrie, 2009

 “Recent  developments have eroded some of NATO’s deterrence value, both in the eyes of those who are supposed to be deterred by it and those who are supposed to benefit from such a deterrent. 

Following Russia’s escalation in Georgia, the Poles expedited agreement on the terms of deployment for reasons having little to do with Iran or missile hardware.

For the Poles, the presence of American soldiers and trainers on Polish soil, who were ostensibly charged with maintenance and control of those systems, was a way to reaffirm the U.S. commitment to Polish security.

Iranian missiles never constituted the primary rationale for Polish and Czech decisions to buy into the Bush administration’s plan.  Rather, it was the waning confidence in NATO, and Article V in particular, that lent missile defense a political credibility that exceeded the military merits of the plan”.

PS: Analize suplimentare care integreaza punctele de vedere de mai sus: si

Older Posts »