“If you are asking me whether it’s better to have guarantees that are not credible rather than not to have them at all, then speaking very bluntly here I will tell you that our historical experience in Poland is that it is better not to have the guarantees. Because in 1939 we were the first to stand up to Hitler. We thought we had guarantees but they proved to be not credible, militarily speaking.  A country’s calculations are affected by guarantees and they’d better be credible”. (Bucuresti, Aprilie 2008)

 

Washington DC, Center for Strategic and International Studies (CSIS), 4 Noiembrie 2009

What is the reason that these insurances (the efforts that the administration has invested in trying to give assurances that the region is still important in terms of US policy and interests) are not convincing and don’t seem to be convincing to the region?

Radek Sikorski: Why can’t we be off the record! You can convince people by words and we just had a very good trip by the Vice-president and the words are convincing. But the point is that I am a former Defense Minister and what really convinces is the capabilities. We’ve just had the largest Russian military exercise at the NATO border, at our border in 20 years using 900 hundred tanks. NATO planners used to say that “God created Poland for tank warfare”. These tanks that were exercising were 250 km of flat ground from our capital city. We don’t know what kind of message Russian federation was trying to send to us, but you can imagine what we heard. What really reassured Germany during the Cold War was not article 5, which is in fact quite vague, but the presence of 300.000 American troops in Germany. Now, we have at the latest count 6 American troops outside the Embassy. If you had on the one hand 900 tanks, on the other 6 troops would you be convinced?

 You know better than I what the American people want or can afford. If the imperial overstretch has come, has finally come, then we would like to know that. If you are saying that the US can no longer afford to be the superpower that guarantees public goods to certain countries like security then I think it would be useful to be told this honestly. Because the last thing we would like is to have a guarantee that does not work when the push comes to shove. The implicit deal between us is: you give us security, we give you deference. If you can’t afford it, please tell us!

My message to you would be that we simply need to do in practice what we, as the West, pledged ourselves to do 10 years ago when our region was joining NATO. At that time Russia was being assuaged by a NATO statement that NATO has no plans to put any substantial forces in the region. And substantial forces were defined as two heavy divisions. But nobody imagined at the time that no forces would be put in whatsoever. This is the job that still needs to be done. If you can still afford it, we need some strategic reassurance. 

PS: Oare cand va avea si Romania un diplomat de un astfel de calibru?

RONALD ASMUS, Washington Post, “Shattered Confidence in Europe”, 19 Septembrie , 2009

 “The Poles and Czechs bought into the Bush administration’s plans for missile defense not because of Iranian missiles but because they were losing confidence in NATO.  Atlanticist leaders were seeking additional security through an American military presence on their soil. That is why missile defense assumed a political significance in the region that transcended the merits of the actual program. And that is why abandoning the program has created a crisis of confidence”.

 

ANNE APPLEBAUM, Washington Post, “Letting Europe Drift”, 22 Septembrie , 2009

“In fact, missile defense was unpopular then and is unpopular now, all across Europe. Poles and Czechs favored the American bases only because they would bring American troops to their territory. But they favor American troops on their territory only because two successive American presidents have refused to invest in NATO’s presence in Central Europe and haven’t seemed much interested in doing anything else in Europe”.

 

RICHARD LUGAR, Atlantic Council, 28 Septembrie, 2009

 “Recent  developments have eroded some of NATO’s deterrence value, both in the eyes of those who are supposed to be deterred by it and those who are supposed to benefit from such a deterrent. 

Following Russia’s escalation in Georgia, the Poles expedited agreement on the terms of deployment for reasons having little to do with Iran or missile hardware.

For the Poles, the presence of American soldiers and trainers on Polish soil, who were ostensibly charged with maintenance and control of those systems, was a way to reaffirm the U.S. commitment to Polish security.

Iranian missiles never constituted the primary rationale for Polish and Czech decisions to buy into the Bush administration’s plan.  Rather, it was the waning confidence in NATO, and Article V in particular, that lent missile defense a political credibility that exceeded the military merits of the plan”.

PS: Analize suplimentare care integreaza punctele de vedere de mai sus: http://www.revista22.ro/biden-reasigur259-flancul-estic-6863.html si  http://www.revista22.ro/articol-6377.html

 

 

 

 

 

 

“Do not try to do too much with your own hands. Better the Arabs do it tolerably than you do it perfectly. It’s their war, and you are to help them, not win it for them.”

T.E. Lawrence

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Astazi, cand Washingtonul fierbe, pe fondul dezbaterilor generate de diagnoza generalului Stanley McChrystal, in scena revine un clasic al insurgentei-Lawrence al Arabiei. Un studiu atent al scrierilor sale poate oferi optiuni tactice extrem de relevante problemelor aproape imposibile pe care le intampina Occidentul in Afganistan. Pe piata ideilor tocmai a fost publicata o biografie a colonelului T.E. Lawrece (“To begin the world over again: Lawrence of Arabia from Damascus to Bagdad”), scrisa de unul dintre cei mai importanti ganditori din spatiul relatiilor internationale-John C. Hulsman. Revista Foreign Policy a publicat online un prim articol semnat de Hulsman si care vorbeste despre relevanta lui Lawrence pentru dezbaterea privind Afganistanul (o adaptare a acestui text – http://www.revista22.ro/revenirea-colonelului-lawrence-al-arabiei-6666.html).

 

Poate una dintre cele mai importante lectii revelate de Lawerence in scrierile sale consta in determinarea atenta a formelor de legitimitate autentica pe care le putem identifica la firul ierbii in teatrul de operatiuni: ”in cazul arabilor este tribul independent si nu preferinta pentru un construct occidental de natura jeffersoniana. Singurul lucru pe care toti Bedu il aveau in comun faceau eforturile de nation building urmarite de Lawrence si Feisal aproape imposibile; o independenta feroce ce nu recunostea o autoritate superioara, alta decat controlul local. Cum sa creezi o natiune stabila din triburi care nu credeau in ideea de nationalism?” se intreaba John Hulsman.

 

In acest context Lawrence a ales sa lucreze direct cu aceasta materie prima istorica, cu formele de legitimitate locala, incercand sa construiasca de jos in sus un sentiment arab al apartenentei nationale fundamentat pe caracteristicile politice si culturale organice ale triburilor Bedu. “Lawrence a inteles ca o astfel de realitate politica fracturata si fragmentata cerea un minimum de putere centralizata, o confederatie difuza si organica compatibila cu localismul puternic specific spatiului arab”. De prea multe ori, dupa sfarsitul Razboiului Rece, Occidentul a incercat sa reconstruiasca asa numitele state-esuate ignorand structurile de legitimitate de la firul ierbii. “Vestul a incercat, pe fondul instinctelor sale etatiste sa impuna aparate administrative hiper-centralizate asupra unor state fragile, ignorand fortele eterogene care condusesera initial la dezintegrarea lor. A impune sisteme politice din afara care nu corespund realitatilor politice locale inseamna a crea un stat artificial si de fapt de a esua in procesul de nation-building”.

 

Cea de a doua lectie importanta oferita de Lawrence este aceea ca elitele locale trebuie sa fie actorii principali ai oricarui efort de nation-building. ”Sa influentezi, dar sa nu conduci; sa consiliezi dar sa nu administrezi; nu sunt doar diferente de semantica, ci denota filozofii fundamental diferite de nation-building. Daca lumea moderna si-a asumat un rol activ, direct in procesul de constructie a natiunilor, Lawrence a preferat o perspectiva mai subtila, rezervand rolul principal liderilor locali”.

 

Rezumand, iata concluziile extrem de relevante pentru dezbaterea de astazi, pe care ni le propune John Hulsman in biografia colonelului Lawrence:

 

• Lawrence realized that without the political backing of the Arab population, he could not win — but with their support, he could not lose.

• To win militarily, Lawrence knew that one first had to become an astute observer of local governance.

• Lawrence’s great insight was to properly perceive that the tribe and the village was the Arab unit of politics, and then to work with the grain of history, proposing the political system of confederation, that actually fit this reality on the ground. Tailoring a system to fit the local political unit of politics, rather than imposing a one-size-fits-all overly centralized system on indigenous peoples, is a major lesson Lawrence can teach to the would-be nation-builders of today.

   

• Local elites must be made stakeholders.

• To help them-not to dictate to them, manage them, bully them, ignore them, or pontificate to them-to help them help themselves.

Pe piata ideilor euroatlantice sunt foarte multe argumente care sustin o dezangajare graduala a NATO, si in special a SUA din Afganistan, preferandu-se actiuni sporadice lansate din afara actualului teatru de operatiuni, utilizandu-se rachete de croaziera sau avioane fara pilot care sa loveasca decisiv infrastructura Al-Qaeda sau talibana. Totodata nu se exclud incursiunile contextuale ale trupelor speciale.

George F. Will rezuma aceasta perspectiva intr-un editorial din Washington Post, publicat la 1 septembrie.

“In Afghanistan forces should be substantially reduced to serve a comprehensively revised policy: America should do only what can be done from offshore, using intelligence, drones, cruise missiles, airstrikes and small, potent Special Forces units, concentrating on the porous 1,500-mile border with Pakistan, a nation that actually matters.

Genius, said de Gaulle, recalling Bismarck’s decision to halt German forces short of Paris in 1870, sometimes consists of knowing when to stop. Genius is not required to recognize that in Afghanistan, when means now, before more American valor, such as Allen’s, is squandered”.

Sa nu uitam insa ca acest tip de filozofie operationala a mai fost adoptat inainte de 11 septembrie 2001, de catre administratia Clinton cu rezultatele cunoscute.

Pe fond, astazi, clivajul este pe de o parte, intre cei care vad solutia pentru Afganistan intr-o campanie anti-terorista, putin costisitoare, un efort predominant al fortelor speciale si al tehnologiei fara pilot si pe de alta parte intre cei care considera ca raspunsul potrivit consta intr-o campanie clasica de contrainsurgenta ce respecta cu fidelitate reteta consacrata de “doctrina Petraeus” in Irak: curata, mentine, construieste (clear, hold and build).

John Nagl (foto), presedintele Center for A New American Security (CNAS)-un foarte influent think-tank pe politici de aparare din Washington D.C.- si unul dintre cei care au elaborat noua doctrina de contrainsurgenta a armatei americane, a rezumat intr-o replica la editorialul semnat de George F. Will, cea de a doua perspectiva:

“Argumentul lui George Will ca este timpul sa ne retragem din Afganistan se bazeaza pe o neintelegere a principiilor esentiale ale contrainsurgentei. Clasica strategie de contrainsurgenta -”curata, mentine si construieste”- adoptata in cele din urma de Statele Unite in Irak presupune capacitatea de a mentine teritoriul curatat de insurgenta. Avand in vedere proportia actuala a fortelor distribuite pe teritoriul Afganistanului, este trist sa constatam ca talibanii se pot oricand evapora si apoi reintoarce; prevenirea acestei realitati este elementul cheie pe care generalul McCrystal il recomanda in raportul sau. Miza consta in extinderea capacitatii armatei afgane pana acolo incat poate mentine (controla) ceea ce trupele coalitiei curata.

Pe fondul insuficientei fortelor de securitate afgane, trupele americane au trebuit sa curete acelasi teritoriu de mai multe ori-platind pretul aferent ori de cate ori au curatat un teritoriu si ulterior s-au retras. Raspunsul potrivit este extinderea armatei nationale afgane pana la 250.000 de militari, iar efectivele politiei pana la 150.000.

Succesul inregistrat in constructia fortelor de securitate irakiene (efort ce a beneficiat de alocarea resurselor necesare) este cel care permite astazi reducerea nivelului fortelor americane pe masura ce trupele irakiene isi asuma gradual responsabilitatea pentru securitatea interna a Irakului; o situatie similara-iata definitia succesului in Afganistan.

Cunoastem cum sa derulam cu succes o campanie de contrainsurgenta. Comandantul teatrului de operatiuni a recomandat strategia corecta. Acum, Washingtonul trebuie sa asigure resursele necesare-nu sute de mii de trupe americane, ci cateva mii de consilieri (de traineri) care sa formeze zeci de mii de trupe afgane aditionale”.

Rezumand reteta Nagl, obiectivul principal consta in crearea unor structuri de securitate afgane suficient de puternice si care dispun de o certa competenta in derularea operatiunilor de contrainsurgenta.

PS: In luna martie revista 22 a publicat in exclusivitate un interviu cu John Nagl. Textul sau integral aici: Reteta Petraeus pt Afganistan

Iulia Serafimescu (guest contributor)

“The Reckoning: The Battle for the International Criminal Court”– scurta cronica de film

 Silence has never helped or protected the victims. Silence, it only helps the criminals.

 Luis Moreno-Ocampo, Procuror la Curtea Penala Internationala

Dezbaterile de politica internationala sunt lipsite de multe ori de pragmatismul unor argumente juridice. In lipsa lor, perspectivele se relativizeaza iar fapte reprobabile primesc justificari pe care, din diverse motive, cei care iau deciziile se grabesc sa le considere perfect credibile. Acesta este numai unul dintre motivele pentru care ar trebui sa urmarim documentarul “The Reckoning: The Battle for the International Criminal Court”.

Premiat in cadrul festivalului de film Sundance din SUA in 2009, filmul documentar ofera cateva perspective asupra unui domeniu de data recenta a dreptului, dreptul penal international, si asupra oamenilor pentru care a lasa crime extrem de grave nepedepsite este sinonim cu a permite ca altele similare sa aiba loc in viitor.  

Cautand dreptate pentru fiecare victima a situatiei conflictuale din Darfur, Uganda de Nord sau Congo, Curtea Penala Internationala (CPI) are drept obiect de activitate urmarirea in justitie a celor mai grave crime care privesc comunitatea internationala in intregimea sa: genocidul, crimele impotriva umanitatii si crimele de razboi. Provocarile pe care instanta trebuie sa le depaseasca in urmarirea acestui scop sunt insa infinit mai mari decat simpla aplicare a unei norme internationale de drept.

Curtea Penala Internationala a fost creata pentru a raspunde la nivel institutional unei nevoi globale de justitie, documentarul facand inventarul catorva din situatiile de conflict care au atras atentia asupra necesitatii de a avea o astfel de instanta, precum si a rezultatelor nefaste ale acestora : Kurdistan -150 000 de victime, Sierra Leone si Liberia – 250 000, Bosnia si Hertegovina – 200 000, Rwanda – 800 000 etc. In prezent, Curtea are pe rol procese referitoare la situatia din Uganda de Nord, Republica Democrata Congo, Republica Centrafricana si regiunea Darfur din Sudan iar numarul statelor care sprijina activitatea Curtii, devenind state parti, a ajuns recent la 110.

De la presiunea resimtita la nivelul CPI de a concretiza in mandate de arestare investigatiile sale in cazul lui Joseph Kony (conducator al Lord’s Resistance Army din Uganda), la necesitatea de a explica in cadrul unei sedinte a Consiliului de Securitate al ONU faptul ca mandatele de arestare emise pe numele lui Ahmad Haroun si Ali Kushays (ministru sudanez si, respectiv, lider al militiilor Janjaweed) nu are cum sa pericliteze procesul de pace din Darfur, documentarul imbina secvente grafice din viata supravietuitorilor masacrelor comise (refugiati, persoane deplasate intern) cu momente ce surprind straduintele depuse de membrii Curtii in a obtine sprijin international pentru insusi conceptul de Curte Penala Internationala.

In ciuda recunoasterii la nivel global a nevoii de a avea o curte internationala permanenta care sa urmareasca in justitie persoane responsabile de genocid, crime impotriva umanitatii si crime de razboi – recunoastere concretizata in Statutul de la Roma al CPI intrat in vigoare in 2002- lupta pentru supravietuire a CPI se desfasoara in sfera politicii internationale. Marile puteri, Statele Unite, China si Rusia nu se afla printre semnatarele Statutului de la Roma si chiar se opun activ institutiei. Motivatia, astfel cum reiese in documentar din cuvintele lui John R. Bolton, fost Ambasador al Statelor Unite la ONU, tine de faptul ca ratificarea Statutului ar insemna de fapt impunerea unor limite in ceea ce priveste puterea suverana a statelor.

Documentarul evidentiaza principalele modalitati prin care actul international de justitie devine functie a vointei politice la nivelul comunitatii internationale: puterea, autoritatea si fondurile de care dispune Curtea vin in urma consensului statelor membre (de exemplu, mandatele de arest emise de Curte nu inseamna nimic in lipsa colaborarii cu statele parti in vederea punerii in aplicare a acestora) iar Consiliul de Securitate al ONU are autoritatea de a trimite la CPI cazuri care intra sub incidenta competentelor Curtii (prin autoritatea CS ONU, CPI este astazi in masura sa investigheze situatia din Darfur. Sudanul nu este stat parte si prin urmare, in mod normal, CPI nu are jurisdictie in teritoriul sau national).

In contextul opozitiei marilor actori din sistem, dar si a diferentelor de perspectiva fata de tot ceea ce inseamna sistem de drept national, provocarile la care trebuie sa raspunda Curtea sunt cu atat mai speciale. In cuvintele lui Luis Moreno-Ocampo, procuror al CPI, The problem is, when you’re in a national system, there is consensus on the law. This idea to have international criminal law is so new, that there is no consensus in the world. And that’s why a prosecutor has a different role. We have to use our case to build consensus. In acest sens, masura a ceea ce are loc in salile de judecata de la CPI nu sta doar in pedepsirea vinovatilor, ci si in felul in care activitatile Curtii produc efecte la nivel global.

In final, principalul motiv pentru care documentarul trebuie urmarit este realitatea insasi. Obiectul dreptului penal international este cat se poate de concret, de grafic si de apropiat noua. Faptele supuse judecatii la CPI au loc in lumea in care traim, iar perpetuarea acestora rezulta din ignorarea a insusi acestui fapt: Impunity is not an abstract concept. […] It takes a lot to commit massive crimes, it takes planning and organization. It takes commanders and many executioners. But mostly it requires that the rest of the world looks away and does nothing.

PS:  Trailer-ul acestui documentar poate fi accesat aici: 

http://www.youtube.com/watch?v=jyRepUqCN4c&eurl=http%3A%2F%2Fwww.hrw.org%2Fen%2Fiff%2Freckoning&feature=player_embedded

Raportul McCrystal se afla pe biroul presedintelui Obama asteptand un verdict final. In tot acest timp in presa de pe ambele maluri ale Atlanticului s-au dezlantuit criticii, dar si sustinatorii aplicarii modelului de contrainsurgenta construit pe principiile tactice validate de generalul David Petraeus in urma cu doi ani in Irak. Totusi, ceea ce nu trebuie sa se uite este ca Afganistanul nu este o lupta exclusiva a Americii. Este in primul rand o campanie a “societatii internationale”, si in al doilea rand o misiune a comunitatii euroatlantice (a NATO). Va reusi oare administratia Obama sa mobilizeze capitalul de solidaritate colectiva pe care aceasta alianta il presupune? Va reusi Barack Obama sa creeze la nivelul opiniei publice din SUA, o masa critica favorabila campaniei de contrainsurgenta?  

Iata concluzia unui excelent editorial semnat de Anne Applebaum si publicat  ieri in Washington Post .

“ This is the moment for Barack Obama to demonstrate that he knows how to persuade. One or two quick trips to Europe and another behind-the-scenes plea for “more troops” aren’t going to do it: Europeans may like Obama better than George W. Bush, but they don’t yet believe he is any more committed to Afghanistan than his predecessor was. Nor will Americans be convinced by a speech or two, however soaring the rhetoric or elegant the turns of phrase.
On both sides of the Atlantic, Obama needs to cajole and convince, to produce plans and evidence, to show he has gathered the best people and the most resources possible — to campaign, in other words, and campaign hard. If the health-care debate will determine his domestic fortunes, the outcome in Afghanistan will make or break his foreign policy. He has said many times that he supports the Afghan war in principle. Now we’ll see whether he supports it in practice”.

PS: In ultimele saptamani autorii acestui blog au publicat in revista 22 cateva articole dedicate acestei probleme: aici si aici (http://www.revista22.ro/afganistanul-cimitirul-nato-s259-nu-ne-gr259bim-6517.html).

George Visan, civitasblog

In martie 2009, revista 22 a publicat un bilant critic al politicii externe a Romaniei in mandatului lui Traian Basescu, realizat de Ileana Racheru si Octavian Manea. Dosarul celor doi are meritul de a privi dezinhibat si nepartizan politica externa a Romaniei si de a evidentia directiile si rezultatele acesteia in timpul celor aproape cinci ani de cand Traian Basescu a devenit presedinte. In linii mari sunt de acord cu concluziile acestui bilant. Totusi, voi evidentia anumiti factori care au influentat in mod decisiv politica externa a Romaniei intre 2004 si 2009.

Un factor decisiv, dar neglijat in bilant a fost impactul personalitatii lui Traian Basescu asupra politicii externe romanesti. Rolul lui Traian Basescu in politica externa a fost hotarator in acesti 5 ani impunand optiunile si prioritatile si neacceptand abaterile de la acestea. Declaratiile sale transante si proiectele politice au marcat politica externa a Romaniei. Nu se poate vorbi de o izolare a Romaniei pe plan extern, asa cum acuza criticii sai, dimpotriva mandatul sau a fost caracterizat de activism diplomatic.

La nivel institutional, presedintele Romaniei are un rol central in realizarea/implementarea politicii externe, atributiile sale in acest sens fiind stabilite de Constitutie. Procesul luarii deciziilor in cadrul politicii romanesti presupune cooperarea a trei institutii: Presedintia, primul ministru(Guvernul) si Ministerul de Externe.

Conflictele de politica interna care au determinat destramarea Aliantei DA s-au reflectat negativ asupra politicii externe romanesti. In 5 ani, Romania a avut 4 ministri de externe: Mihai Razvan Ungureanu, Adrian Cioroianu, Lazar Comanescu si Cristian Diaconescu. Daca adaugam si interimatul asigurat de Calin Popescu Tariceanu (martie-aprilie 2007) rezulta ca Romania a avut in timpul mandatului lui Traian Basescu 5 ministrii de externe. Instabilitatea institutionla generata de frecventele schimbari de ministri de Externe, a caror calitate a variat, a afectat in mod negativ calitatea si coerenta politicii externe romanesti. Schimbarile dese de la conducerea Ministerului de Externe nu au insemnat neaparat esecuri majore in politica externa a Romaniei. Mihai Razvan Ungureanu si Adrian Cioroianu au fost victimele conflictului dintre Traian Basescu si fostul sau partener de coalitie si guvernare, Calin Popescu Tariceanu. Singurul conflict serios pe teme de politica externa dintre Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu a avut loc in momentul in care primul ministru a luat decizia unilaterala de retragere a trupelor romanesti din Irak. Chiar daca Calin Popescu Tariceanu poate fi caracterizat ca fiind un politician pro-european si Traian Basescu ca fiind atlanticist tensiunile dintre cei doi nu au avut ca substrat optiunile de politica externa – politica externa a fost „victima” conflictului politic si institutional dintre cei doi.

Relatiile cu Ucraina: Nu cred ca Romania avea vreo sansa sa opreasca constructia Canalului Bastroe, chiar daca acesta ii pune sub semnul intrebarii cvasimonopolul asupra controlului gurilor de varsare al Dunarii in Marea Neagra. Romania isi poate mentine insa pozitia prin amenajari ulterioare ale cursului fluviului si prin scaderea taxelor de tranzit. Procesul castigat la Haga cu Ucraina in privinta delimitarii platoului Marii Negre este important nu pentru accesul la resursele (potentiale) de acolo, ci pentru stabilirea clara a suveranitatii Romaniei si controlul efectiv al granitei maritime. Chiar daca rezultatul procesului nu a fost din punct de vedere juridic niciodata pus la indoiala, pozitia Romaniei fiind fundamentata pe jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, victoria are o semnificatie morala importanta pentru romani, obisnuiti mai mult sa piarda teritorii decat sa le castige. Presedintii Viktor Iuskeno si Traian Basescu au instrumentalizat temele din relatia bilaterala pe scena politica interna, cu declaratii nationaliste, care au lasat impresia ca relatiile romano-ucrainiene sunt mult mai tensionate decat in realitate.

Romania si regiunea Marii Negre: Politica externa a Romaniei din ultimii cinci ani la Marea Neagra reprezinta un caz clasic de neadecvare a intereselor la mijloacele disponibilie. Romania a adus pe agenda internationala a UE si a Statelor Unite regiunea Marii Negre pentru a contrabalansa condominiu ruso-turc din aceasta regiune.

Greseala fundamentala a politicii externe a Romaniei la Marea Neagra a fost ca a incercat sa atraga actori din afara regiunii, fapt ce a generat la Moscova si Ankara perceptia cum ca Bucurestiul ar fi vectorul intereselor acestori actori terti. O a doua greseala a fost faptul ca Romania nu a inteles decat prea tarziu ca regiunea Marii Negre are o prioritate secundara in politica externa americana, iar Uniunea Europeana nu poate veni decat cu initiative soft, cum este Sinergia Marii Negre.

Singurul succes notabil in Marea Neagra a fost semnarea in luna iulie a acestui an a acordului de tranzit pentru Nabucco(care nu echivaleaza neaparat cu realizarea proiectului). Nabucco are nevoie de furnizori (conducta a fost proiectata inainte ca acestia sa fie identificati). In plus, Romania si celalalte tari implicate in proiect, trebuie sa concureze cu Rusia, care face tot ce ii sta in putinta pentru a-l submina.

Razboiul de anul trecut dintre Georgia si Rusia a reprezentantat o evolutie regionala ingrijoratoare. In primul rand, razboiul a aratat ca regiunea este instabila din punct de vedere politic, regimul instaurat in urma revolutiei portocalii din Georgia(condus de Mihail Saakasvili) a avut un comportament imprevizibil si periculos. In al doilea rand, Rusia este pregatita sa raspunda militar prin incursiunililor militare in regiunile separatiste ale statelor aliate cu Occidentul . In al treilea rand, candidatura Georgiei la NATO nu a garantat securitatea acesteia (si a regiunii Marii Negre). In ultimul rand, conflictul ruso-georgian a demonstrat vulnerabilitatea traseelor energetice(in timpul confruntarilor militare conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan aproape a fost taiata de atacurile aeriene rusesti).

Impactul asupra politicii externe romanesti in Marea Neagra nu poate fi subestimat, fortand practic o realinierea a acesteia. Romania a renuntat, practic, la internationalizarea rapida Marii Negre, preferand sa coopereze cu Turcia pe teme legate de securitatea regionala si energetica.

Relatiile cu Rusia: In timpul mandatului lui Traian Basescu,  relatiile cu Rusia nu s-au imbunatatit si au continuat o traiectorie descendenta. Aceasta situatie a fost cauzata de interesele divergente ale celor doua state in chestiuni considerate a fi fundamentale: internationalizarea Marii Negre, extinderea NATO in spatiul ex-sovietic, utilizarea de catre SUA a unor baze de pe teritoriul Romaniei in sprjinul operatiunilor din Orientul Mijlociu si Afghanistan, securitatea energetica si conflictul din Transnistria.

Singura pozitie comuna pe o tema de politica internationala a fost nerecunoasterea independentei Kosovo, ambele state contestand declaratia de independenta a autoritatilor de la Pristina si au sustinut suveranitatea si integritatea teritoriala a Serbiei. Ratiunile politice care au condus insa la aceasta coincidenta au fost insa foarte diferite. Romania a respins declaratia din considerente de politica interna, vazand in Kosovo o sursa de inspiratie pentru miscarea autonomista maghiara din tinutul secuiesc, si pentru a impiedica faramitarea excesiva a Serbiei (ce ar impinge-o intr-o alianta cu Rusia). Rusia vede in Serbia un cap de pod in Sud-Estul Europei pentru politica sa externa.

In timpul mandatului lui Traian Basescu atat el cat si ministrii din cabinetul liberal al lui Calin Popescu Tariceanu au sperat in relansarea relatiilor cu Rusia, in special a celor economice. Acest lucru nu s-a putut realiza din cauza intereselor divergente intre cele doua state. Accesul la piata rusa, dorit de unele grupuri de interese din Romania, acesta presupune un pret politic, care nu poate fi insa acceptat.

Declaratiile cu tenta nationalista ale presedintelui Basescu au afectat foarte putin relatiile bilaterale, fiind cel putin ignorate la Moscova, care stia foarte bine ca acestea vizau o audienta interna.

O tensionare a relatiilor bilaterale a avut loc in ultimele 6 luni( scandalul de spionaj cu legaturi la Kiev si Moscova si alegerile din R. Moldova, unde Rusia a sprijinit in mod fatis tabara comunista si a acuzat Romania pentru incidentele care au urmat scrutinului de la 7 aprilie).

Relatiile cu R. Moldova: Interesele Romaniei in R. Moldova tin de integrarea acesteia in structurile euro-atlantice si scoaterea din sfera de influenta a Rusiei. O R. Moldova ostila la granita si satelit al Federatiei Ruse ar reprezenta un risc politic si de securitate foarte mare pentru Romania. Ecuatia este complicata si de nationalism, o buna parte dintre romani fiind sensibili la posibilitatea reunificarii cu R. Moldova. Cartea nationalista a fost jucata abil de Traian Basescu in politica interna, dar cu mai putin succes in relatiile bilaterale. Declaratiile privind posibilitatea unei reunificari, chiar si in cadrul UE au agravat tensiunile diplomatice. Relatiile bilaterale au atins cel mai scazut nivel in aprilie 2009, cand guvernul moldovean acuzat Romania de instigarea la violenta in timpul protestelor de strada Chisinau si impus un sistem de vize pentru accesul cetatenilor romani in R. Moldova. Victoria opozitiei in alegerile anticipate din R. Moldova deschide oportunitatea relansarii relatiilor bilaterale.

NATO si UE: Cel mai mare succes diplomatic al Romaniei in timpul mandatului lui Traian Basescu a fost organizarea in 2008 a summitului NATO la Bucuresti. Ca membru UE, Romania are o lipsa acuta de strategie si este in continuare monitorizata la capitolul justitie. In plus, Romania a gasit cu greu sprijin din partea statelor UE, obtinand finantare pentru proiectul Nabucco dupa ce si-a utilizat veto-ul in CAGRE. Germania si Italia nu sprijina eforturile de asigurare a securitatii energetice, preferand relatiile privilegiate cu Rusia.

Romania trebuie sa „invete” sa creeze coalitii cu state membre ale UE care impartasesc aceleasi obiective pentru a-si promova interesele in domeniul securitatii energetice.

Un succes notabil la nivel european este semnarea unui parteneriat strategic cu Franta in februarie 2008.

Relatiile cu SUA: Cea mai importanta relatie bilaterala a Romaniei este parteneriatul strategic cu Statele Unite incheiat in 1997. Mandatul lui Traian Basescu reprezinta apogeul acestei relatii, fiind marcat de implicarea SUA in problemele Marii Negre si desfasurarea de trupe americane pe teritoriul Romaniei. Cooperarea cu SUA a scazut in intensitate incepand din 2008, in urma razboiului dintre Georgia si Rusia si a alegerilor prezidentiale din Statele Unite. Este posibila o relansare parteneriatului strategic in 2010, dupa alegerile prezidentiale din Romania.

In cadrul parteneriatului strategic au aparut si teme sociale cum este includerea cetatenilor romani in cadrul programului Visa Waiver. Relatiile economice nu sunt la fel de dezvoltate cum sunt cele politice si militare, principala cauza fiind perceptia oamenilor de afaceri americani potrivit careia Romania este o tara corupta.

Relatiile romano-americane ar putea fi afectate de afacerea Bechtel, care ar genera un sentiment profund anti-american la nivelul populatiei. De asemenea, achizitionarea de avioane de lupta in viitor ar putea afecta negativ relatiile  bilaterale romano americane daca in jurul tranzactiei ar plana acuzatii de coruptie sau daca Romania ar opta pentru avioane la mana a doua (intr-un contract care ar fi perceput ca fiind dezavantajos de catre opinia publica si opozitie).

Concluzii:

1. Mandatul lui Traian Basescu(2004-2009) a marcat consolidarea puterii presedintelui in procesul de formulare a politicii externe.

2. Perioada 2004- 2009 a fost marcata de o activitate diplomatica intensa.

3. Procesul de formulare a politicii externe a fost afectat de instabilitatea politica interna si de schimbarea frecventa a ministrilor de Externe.

4. Incoerentele din politica externa romaneasca s-au datorat asumarii unor obiective mult prea ambitioase, in raport cu mijloacele disponibile.

5. Temele de politica externa au fost instrumentalizate pe scena politica interna.

6. Nu se poate afirma ca Romania a fost izolata din punct de vedere politic din cauza alegerii lui Traian Basescu ca presedinte in 2004.

7. Se impune reevaluarea obiectivelor de politica externa pentru a fi in conformitate cu mijloacele disponibile.

Am remarcat un comentariu interesant, pe blogul lui Denis Cenusa, despre interesele pe care Rusia le-ar avea pentru a ameninta din nou Georgia(un comunicat al Ministerul Apararii de la Moscova care precizeaza ca va pedepsi pentru pretinse atacuri ale georgienilor impotriva osetinilor. Vizita surpriza, as aduga eu, a lui V.Putin  in Abhazia, prilej cu care  acesta a afirmat ca regiunea separatista va fi ”aparata de Moscova”). Cel mai interesant argument adus de D. Cenusa mi se pare acesta:

 ”Inrautatirea climatului pe propriul teritoriu, ca urmare a seriei de atacuri teroriste, asasinate si atentate. Prin “atacarea” publica a Georgiei, Moscova vrea sa distraga atentia populatiei ruse, dar si a comunitatii internationale, de la problemele reale cu care se confrunta ea (pe langa agravarea situatiei in Caucazul de Nord, oficialii rusi incearca sa acopere cu ajutorul Georgiei impotenta statului rus de a gestiona urmarile crizei economice si financiare globale).”

Comentariul intreg aici.

Un alt comentariu interesant de pe acelasi blog este cel despre trasarea provizorie a functiilor de catre Alianta pentru Integrare Europeana(care a obtinut prin cumulare majoritatea la alegerile parlamentare din 29 iulie) din R. Moldova.

”In aceasta faza, in conditiile formulei mentionate, vom avea o Coalitie de partide democratice, in care doua partide vor fi evident “avantajate” – PLDM si PL, iar altele doua vor depinde de “suma” dialogului politic din Parlament. Acest scenariu (indezirabil pentru ultimele doua formatiuni) poate fi cauzat de pozitia ostila a PCRM-ului vizavi de M. Lupu, candidat din partea Coalitiei pentru functia de Presedinte al RM. Efectele acestei divergente se vor rasfrange si asupra AMN-ului, care conform partajarii “provizorii” dispune de poziaia centrala in viitorul Guvern – Prim-ministru.”

 Comentariul intreg aici.

Anul trecut, Georgia, un mic stat din Caucazul de Sud, a atras atentia intregii lumii printr-o incercare temerara a regimului de la Tbilisi (incurajat probabil de sprijinul acordat de Occident dupa 2003) de a aduce sub autoritatea sa regiunea separatista Osetia de Sud(sustinuta de Rusia). Actiunea in forta declansata de georgieni la 7 august 2008, a avut drept consecinta interventia militara a Rusiei, ale carei trupe au trecut dincolo de Osetia de Sud si Abhazia(o alta regiune separatista de pe teritoriul Georgiei, sprijinita de Moscova), ajungand foarte aproape de Tbilisi. Dupa cinci zile de razboi, Rusia si Georgia au incheiat un acord de mentinere a pacii, mediat de UE, care a trimis o misiune de monitorizare in Georgia (EUMM).

Ce se intampla cu Georgia la un an dupa razboi? Acesta este principala intrebare, de la care am pornit intr-un interviu cu Filon Morar, adjunctul sefului  EUMM in Georgia.

In anii 1990 au existat programe de asistenta  ale UE pentru Caucazul de Sud cu performante reduse. Din 2003 UE a acordat o atentie deosebita regiunii prin Politica Europeana de Vecinatate, un nou program de asistenta, continuat anul acesta prin Parteneriatul Estic. Pare ca UE a revenit in Caucazul de Sud… De ce s-ar intoarce europenii in aceasta regiune? Care sunt intersele UE in Caucazul de Sud?

Cred ca UE este inca lipsita de o viziune asupra a ceea ce inseamna vecinatatea estica. Exista un dezechilibru intre deja traditionala politica a UE cu tarile din Mediterana (cu vectorii reprezentati de  Franta si  Spania)  si relatiile cu Estul.

Cred ca nu a existat niciodata convingerea ca UE poate sa joace un rol foarte bun in aceasta regiune. In august 2008, Nicolas Sarkozy, presedintele Frantei, stat care detinea presedintia UE, a speculat un moment propice si a trimis o misiune de peste 200 de monitori in Georgia. Pentru moment, tuturor partilor le-a convenit, a fost si o chestiune de conjunctura. 26 de state europene au avut contributii acolo, monitorii europeni s-au interpus intre georgieni si fortele ruse si osetine.

Cum ati caracteriza politica externa a  UE fata de conflictele inghetate?

Cred ca  Bruxelles-ul a vrut sa lase acest spatiu pe seama unei dezvoltari de la sine, ca si cum iesirea unor tari foste comuniste de sub influenta Rusiei s-ar fi putut petrece de la sine. Aceeasi atitudine a avut-o UE si fata de conflictele inghetate, dar un conflict mocnit produce efecte in timp intre  autoritatea din tara care doreste reintregirea si  separatistii care incearca sa-si intaresca pozitiile. In fiecare an, de la inceputul anilor 1990 au fost incidente in Georgia si de cele mai multe ori au fost trecute sub tacere.

Germania are o atitudine stranie fata de Georgia. Berlinul a investit inca din anii 1990 in Georgia, dar participa proiectele energetice ale Rusiei care exclud Georgia si nu a sustinut-o sa adere la NATO…

In relatiile internationale aceasta nu este o atitudine incongruenta, nu este o noutate. Un exemplu asemanator sunt statele care acorda ajutor umanitar Palestinei si care sprijina politic si economic Israelul…Sau in Consiliul de Securitate si in Adunarea Generala a ONU, sustin, de obicei , Tel Avivul chiar daca trimit ajutoare pelestinienilor.

De ce nu renunta Georgia la Abhazia si Osetia de Sud daca nu le controleaza de facto?

Cred ca problema nu este cine renunta si cine castiga. Este necesara o cointeresare a liderilor de facto. Solutia nu este antagonizarea elitelor de facto din regiunile separatiste ci colaborarea cu aceste elite, cu riscul de a le legitima.

Mihail Saakasvili a castigat, in 2004, alegerile cu doua mesaje: modernizarea Georgiei(optiunea Georgiei pentru Occident este foarte vizibila prin marile companii occidentale care sunt acolo) si reintregirea nationala. Probabil ca dupa Ajaria, increderea in succesul intr-o actiune in forta a crescut.

Ajaria a fost poate un exemplu bun, dar acolo s-a actionat in forta. Opozitia ii reproseaza lui Saakasvili ca a inchis granita cu Osetia de Sud si cu Abhazia, determinandu-le sa se intoarca catre Rusia. Daca ar fi fost o lectie pe care georgienii ar fi trebuit sa o invete dupa 1991 din conflictele inghetate a fost sa renunte la recursul la forta. Dovada este si status-quo-ul de acum, care este complet nefavorabil georgienilor si a rasturnat niste progrese  ale Georgiei, care controla pana in august 2008 valea Kodori din Abhazia si 1/3 din Osetia de Sud.

Trebuie luat in consideratie si faptul  ca nu toti cei care traiesc in Abhazia ar dori separarea de Georgia si unirea cu Rusia. Astfel, in Abhazia, situatia pare sa fie destul de diferita fata de Osetia de Sud pentru ca are o populatie mai mare, este o regiune mai extinsa. In plus, miscarile de opozitie sunt mai fragmentate. Exista grupuri care nu favorizeaza unirea cu Rusia, pornind de la premiza ca lupta abhazilor a avut ca obiectiv pastrarea identitatii distincte, iar unirea ar fi asimilarea intr-un stat si mai mare, Federatia Rusa.

Vor pleca americanii din Georgia?

De cele mai multe ori, noi ca monitori europeni, eram perceputi ca americani pentru ca USAID si ambasada SUA sunt foarte active acolo. Totusi, cel mai mare investitor/donator colectiv in Georgia nu este Washingtonul ci Bruxelles-ul(state ale UE ca Germania, Suedia…).

Georgia s-a aflat sub dominatie ruseasca, indiferent de forma acesteia(Imperiul Tarist sau URSS) vreme de cateva sute de ani. Trupele rusesti s-au aflat pe teritoriul acesteia dupa 1991. In august 2008, Rusia a declansat un razboi impotriva Georgiei… Acest trecut i-a facut pe georgieni anti-rusi? Cum ii percep georgienii de rand pe rusi?

Din cand in cand mergeam prin scolile aflate in apropierea liniei de demarcatie(n.r. granita nerecunostcuta dintre Osetia de Sud si teritoriul controlat de Tbilisi) si aveam prezentari despre UE, ce facem noi si care este rolul nostru acolo. Directoarea unei scoli ne-a intrebat o data daa vrem sa asistam la lectii si am spus ca vreau sa mergem la o ora de istorie. Nu stiu cat era scenariu si cat era realitate: o parte a elevilor prezentau punctul de vedere ”anti-rus” cu privire la pactul pe care Irakli al II-lea, regele Georgiei, l-a incheiat cu Imperiul Tarist la 1801, georgienii simtindu-se atunci amenintati de Imperiul Persan. Cealalta parte sustinea ca nu exista o alternativa la relatiile cu Rusia, ca persanii ar fi dorit sa decimeze populatia Georgiei si sa o colonizeze cu iranieni. In discutiile cu oamenii din sate foarte rar am auzit pozitii clare anti-Rusia, oamenii erau poate anti-Putin, anti-Medvedev, dar nu cu incrancenari. Oamenii de rand  nu erau anti-Rusia, vorbeau rusa. Doar echipa romaneasca de monitori avea un georgian.

Totusi, exista o istorie comuna. Cu sigurantata exista o atitudine pro-occidentala, dar la fel ca si in Romania, in anii 1990, Vestul este ravnit pentru bunastarea materiala. In Georgia post-comunista, la fel ca si in Estul Europei in anii 1990, exista clivaje importante intre o parte a populatiei care este bogata si o alta care este foarte saraca care determina si aceste atitudini. Spre exemplu, oamenii de la tara sunt foarte circumspecti si nu au o atitudine anti-Rusia si nu sunt total pro-occidentali. Sunt mai circumspecti.

 

 

Cele patru partide democratice din R. Moldova(PL, PLDM, PDM si AMN) , care au obtinut impreuna 53 de mandate(care pot permite opozitiei sa formeze guvernul de Chisinau) dupa scrutinul repetat de la 29 iulie, au anuntat astazi crearea Aliantei pentru Integrare Europeana. Igor Botan, analist politic din R. Moldova si director executiv ADEPT(Asociatia pentru Democratie Participativa), a analizat sansele aliantei intr-un interviu acordat Jurnaltv.md. Interviul cu Botan poate fi urmarit aici.